O săptămână de trei zile!!!… Whoaaa!… Vorbind o limbă unică, neînrudită cu nici o alta pe planetă, bascii mai sunt și singura cultură care împărțea timpul în unități succesive de trei zile. Altferl zis, săptămâna bascilor, înainte de creștinarea lor și înainte ca limba să înceapă să fie scrisă, nu avea decât trei zile.

Lucrul este evident din numele vechi ale zilelor săptămânii în varianta standard Batua:

Luni :  Astelehena    – prima a săptămânii (aste=săptămână, lehen=primul)

Marți :  Asteartea     – mijlocul săptămânii (artea=mijloc)

Miercuri: Asteazkena   – ultima zi a săptămânii

Joi : Osteguna sau Orzeguna – ziua de după sfârșitul săptămânii (egun=zi, oste=după).

Cât despre vineri-sâmbătă-duminică, etimologia lor nu e clară, par a fi fost adăugate mai târziu, pentru a completa, în mod limpede sub influența împărțirii creștine a timpului.

Acum parcă îmi amintesc cum în vieți precedente obișbuiam să exclam, la fiecare trei zile: ”Mulțumesc lui Dumnezeu că e miercuri!…“

—

Cf. și (cu exemple muzicale — blues — și analizarea zilelor, una după alta):

“Stormy Monday – but Tuesday’s just as bad” – o analiză a săptămânii de lucru…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/25/stormy-monday-but-tuesdays-just-as-bad-o-analiza-a-saptamanii-de-lucru/

—

La fel, în contextul ororilor din Orientul apropiat si al relațiilor tensionate ale Occidentului cu Iranul, cu care occidentalii se regăsesc acum de aceeași parte a baricadei in fața ofensivei jihadiste din Siria si Irak, e regretabil că politicienii și strategii militari occidentali nu au mai limpede in minte diferențele profunde dintre cele două religii vrăjmașe care sunt islamul sunnit și islamul șiit.

Intr-adevăr, de două religii opuse e vorba, nu de două branșe ale aceleiași religii, cum ar fi, la crestini, ortodocșii și catolicii.

Suniții sunt majoritari in islam, in vreme ce șiiții sunt cei din Iran, din cea mai mare parte a Irakului si din cateva alte locuri, unde sunt minorități persecutate.

Faptul că si unii si alții, sunniți și șiiți, folosesc Coranul nu îi face să fie aceeași religie. Ca o analogie, Vechiul Testament al creștinilor nu este altceva decat Tora ebraică cu o serie de capitole adăugate în final. De fapt, analogia cu opozița teologică și metaistorică dintre evrei și creștini e valabilă si în cazul opoziției dintre sunniți și șiiți.

Asa precum, in metaistoria creștină, evreii au ucis figura fondatoare, polul mistic ce era Isus, la fel, pentru șiiți inamicii totali, cu care nu poate exista împăcare, sunt musulmanii sunniți, care au masacrat figurile fondatoare ale șiismului: imamul Ali și fiii săi Hasan și Husein.

Pentru șiiții iranieni și irakieni, așadar, sunniții sunt dușmanii cosmici, care, pentru că i-au ucis pe profeții și stâlpii șiismului – religie a martiriului diferită de sunnismul originar, la fel cum creștinismul este o religie a martiriului în fața iudaismului originar – nu mai poate exista împăcare.

La rândul lor, pentru sunniți – șiiții sunt niște eretici ce trebuie starpiti. Si pentru unii si pentru ceilalți, creștinii si evreii sunt în realitate de preferat branșei musulmane rivale.

Asta nu doar că explică dușmănia de nestins intre Iran și islamul sunnit, dar face cu atat mai rizibile afirmațiile unor politicieni occidentali care merseseră până la a sugera că Iranul ar fi colaborat cu al-Qaeda sunnită și jihadistă.

La fel, în cartea sa Covering Islam (Acoperind Islamul; „acoperind în sens jurnalistic, se înțelege) Edward Said deplângea și ridiculiza faptul că atât de mulți comentatori și „experți” occidentali în Islam sint incapabili sa citească o pagină în arabă. Acolo unde ar fi de neconceput ca o universitate să angajeze un profesor de literatură comparată care nu știe franceză, e încă curent să găsești islamologi a căror cunoaștere a Islamului se bazează doar pe texte traduse.

Desigur, când se ajunge la militari occidentali angajați în operațiuni în țări musulmane, carențele devin ingrijoratoare. Pînă și Obama explica într-un interviu ca faptul ca trupele americane din Afganistan nu au la indemana suficient de multi traducatori e pentru ca respectivii traducatori sunt folositi actualmente in Irak, unde e mare nevoie de ei… părând a fi convins ca in Afganistan se vorbeste araba sau cel putin niste dialecte arabe.

Tot în Afganistan, majoritatea militarilor occidentali pe care i-am intervievat la fața locului nu păreau a face vreo distinctie intre arabi si afgani, de unde se poate deduce ca ei nu stiau nici ca arabii reprezinta doar o minoritate printre musulmanii planetei. Nimeni in Afganistan nu vorbeste araba, cu exceptia mollahilor care au urmat intensive studii coranice, aceeasi fiind situatia si in Iran, Turcia, Pakistan etc. Ignoranta de acest tip nu le este insa proprie doar militarilor occidentali.

Odată, in Kabul, am fost rugat de un ofiter român din grupul celor veniți sa asigure protecția șoselei spre Kandahar sa ii spun „unde se afla cea mai apropiata moschee turceasca”. Când i-am raspuns mirat ca nu cred ca in Kabul sa existe vreo moschee turcească, m-a privit ca pe un lunatic si cu un gest larg mi-a aratat de la fereastră toate minaretele care se ițeau dintre ruinele orașului.

Am înțeles atunci că bunul om era convins ca afganii sunt un fel de turci. Musulmanii sunt intotdeauna extrem de surprinsi sau iritati cand descopera ca multi occidentali isi inchipuie ca termenii de arab, afgan, turc, iranian ar fi un soi de sinonime care pot fi folosite de-a valma, ca si cum ar fi interșanjabile.

Iritare cel putin la fel de mare pe cat e a noastra cand auzim pe cineva confundand Bucurestiul cu Budapesta (sau Bratislava), sau pe cat de mare e iritarea slovacilor si slovenilor cand descopera ca sunt confundati cu dezinvoltura. Atunci insa cand mai-marii lumii dau dovada unei asemenea dezinvolturi, consecintele pot fi dramatice, atat pentru respectivii „arabi” sau „turci”, cat si pentru militarii trimisi sa-i democratizeze.

—

Cf. și:

— Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

Populația turcofonă kumîk din stepele Daghestanului pare a reprezenta descendenții direcți, în linie continuă, ai cumanilor. Accesul la limbile vorbite în Caucaz a fost facilitat enorm după destrămarea Uniunii Sovietice. Dificultatea de a le studia a făcut că nici măcar un turcolog cum a fost Vladimir Drimba, editorul cel mai recent al lui Codex Comanicus (Editura Enciclopedică, București, 2000) nu a comparat cumana, așa cum ne e cunoscută din acel vechi dicționar și ghid de conversație medieval, decât cu limbile cele mai accesibile: turca osmanlâie, găgăuza, tătara, limbile kipceak.

Kumîcii sunt astăzi unul din principalele grupuri etnice din Daghestan, unde au ajuns, venind din Asia centrală, în Evul mediu timpuriu. Locuiesc în câmpiile din apropierea munților Caucazului și de la marea Caspică, iar până la cucerirea rusă s-au bucurat de cel mai mare prestigiu feudal în zonă. Mini-sultanul lor (numit șamhal, termen folosit doar de ei) domnea peste muntenii indigeni dimprejurul târgului-capitală numit Tarki.

Etnonimul kumîk vine în mod limpede de la kum = nisip, câmpie, ceea ce îl explică nu doar pe cel al cumanilor, dar și faptul că pentru slavii kieveni și ruși strămoșii kumîcilor/cumanilor erau poloveții, poloveț fiind doar o traducere slavă a lui cuman sau kumîk: pole = câmpie în limbile slave.

O analiză amănunțită a dicționarului și ghidului de conversație care este Codex Comanicus (CC) ne arată identitatea totală a limbii de acolo cu cea a kumîcilor de astăzi.

Corespondențele între cumană și kumîcă sunt totale exact in acele puncte unde cumana se distinge de turca otomană, inclusiv în flexiunea verbală și în cea a pronumelor personale în toate detaliile lor.

La fel, în kumîkă unui D- inițial turc îi corespunde un T-, ceea ce face că în română avem în același timp diliu (nebun), din turcescul deli, dar și Teleorman (pădurea nebună, teli orman), cu T-, pentru că deli în turcă = teli în kumîkă.

Tot așa, turcesul dil (limbă) = til în kumană etc.

Inainte de a purcede la o prezentare comparativă, care ar lua mult timp, ajunge să spunem că peste tot acolo unde în Codex Comanicus limba diferă de turca osmanlâie (otomană), ea corespunde întru totul cu kumîka.

Astfel, în ambele, cumană și kumîkă:

– rău : iaman

– mâine (lat. cras): tangala

– aici: munda

– ușor: engil

– mare: ullu

– mic: kiççi (împrumutat și în maghiarã: kicsi)

– foc: ot

– noapte: tun

– ploaie: iangur

– pâine: etmek (scris etmac în CC)

– frumos: körklü (scris chorclu în CC)

– lup: börü (scris boru în CC)

Termenii de familie, orientarea spațială, adverbele, anotimpurile, iarnă-vară, totul corespunde între cumană și kumîkă, ba chiar regăsim în mod previzibil termeni cumani/kumîci care au trecut și în rusă: tuman (ceață) sau buran (furtună).

Este limpede că avem de-a face cu aceeași limbă și că kumîcii de azi reprezintă urmașii “cumanilor negri”, celălalt ținut cuman, separat de Cumania din Valahia.

E cu atât mai puțin surprinzător să întîlnim în kumîkă termenul “oina” = joc, intrecere sportivã (verbul fiind oinamak = a se juca).

Dicționarele românești au apropiat întotdeauna jocul oina de turcescul otoman oyun (= joc – sărim, desigur, peste absurdele derivări de la oaie, oi, care ar vrea ca oina să fi fost un joc al ciobanilor, eventual urcând până la daci), numai că fonetic derivarea de la tc. oyun era în mod vădit neclară. Kumîkul/cumanul oina ne arată acum adevărata sursă.

Nici nu e de mirare că în trecut oina s-a practicat cu preponderență mai ales prin… Teleorman.

Neagu Djuvara va fi fericit acum.

—

Cf. și:

Un ghid despre “murdar qatın” (dirty Madams) prin bordelurile din Cumania

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/07/04/un-ghid-despre-murdar-qatin-dirty-madams-prin-bordelurile-din-cumania/

și

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

— Di și, dar di și vitele aistea cu partidele lor batjocoresc poporul? mi-a țipat Vania, șoferul de taxi care m-a dus în seara aiasta de la aeroport la hotelul Jazz din Chișinău.

Ca să ajungi într-o singură zi din Vama Veche la Chișinău pentru o conferință despre presă și viitorul ei, bând în toate etapele intermediare și încercând să pierzi pașaportul e o mare depaysare.

Microbuzul de Otopeni pleacă la unu (1.00 PM) din Mangalia și e condus de dușmănoși care vor bacșiș și care, deși ți-ai plătit biletul online, sunt în stare să te sechestreze până în momentul în care le arăți mârâind tatuajele.

Pe drum, o muiere beată de partea cealaltă a culoarului din microbuz te întreabă:

— Domnule Alexe, îmi dați voie să vă pup sfârcurile?

— De ce, femeie nebună? o întrebi tu cu severitatea maestrului unui cult inițiatic care se plictisește.

— Ați scris undeva, in pula mea nu-mi amintesc, că zona dumneavoastră erogenă sunt sfârcurile și că o femeie care pricepe asta gets the best of two worlds.

— Am inventat, o mint grav. In momentul de față iubesc o ființă pură.

M-am îndrăgostit în această dimineață ca un tâmpit și nici nu vreau să-mi treacă. Imprevizibila creatură, dura divă cu șolduri pe care dac-aș pune mâinile mi s-ar lua pielea ca de pe plită, mi-a răspuns în scris c-ar vrea să bea cu mine pe mormântul tatălui meu, închinându-se cu o mână (cu fățărnicie teatrală, ca să perfecționăm codul complicității) iar cu cealaltă pompându-mă de mădular și incantând “pouët – pouët” cât s-o văd eu desenată pe un șervețel de la Moulin Rouge de piticul ăla cocoșat și trist.

In avionul de Chișinău, mă leg de scaun băgându-mi și mâinile sub curea. In stânga și dreapta mea sunt două fete cu frumusețe rea, perciuni și foarte mulți mușchi fini care vorbesc peste capul meu în ebraică și arabă.

— Ce faceți voi, fetelor?

— Suntem de confesiune druz, din Israel, și studiem medicina la Chișinău, spun ele cu delicios accent moldovinesc.

Iar cea mai frumoasă, care își pregătește în mod vizibil o carieră fulgerătoare în Mossad, mă întreabă:

— Di ci v-ați legat mâinile?

— Ca să nu-mi ating pieptul, o informez prompt. M-am îndrăgostit ca un tâmpit de o creatură pe care, dacă vom trăi împreună pe o insulă pustie iar ea va muri am să o consum, ca să rămână în mine și să-mi iasă prin pori. Vreau să moară înaintea mea, ca să o pot mânca.

Au tăcut, grave, dând din cap, gândindu-se la tehnicile de supraviețuire.

***

— Di și, di și ne încalecă numa mafii aișea? mi-a țipat indignat Vania, șoferul. O să fașim o rivoluție, ca s-aviem prezident ales di popor.

La hotelul Jazz, fata frumoasă și tristă de la recepție nu știe nici de Mossad, nici de Vama Veche.

— Domnișoară, îi spun: Dac-ați trăi pi un ostrov pustiu cu iubitul, iar iel s-ar duși, nu l-ați consuma?

— Aveți frijideru plin în cameră, domnu Alexe. Am fost informați di venirea dumneavoastră.

La balcon, cu vin roșu bun, mă uit chiar acum la luminile Chișinăului. De-aici îmi vine neamul, de-aici e bunica mama Raia. Iată povestea ei:

O parabolă basarabeană…

Chișinău: o lume insuportabil de exotică.

—

Răzvan Cotovelea citeste o prezentare in cadrul conferintei internationale “Mediafax Talks about Digital Europe”, in Bucuresti, marti, 25 martie 2014. SILVIU MATEI / MEDIAFAX FOTO

—

Denunțasem acum ceva vreme un plagiat grosolan al răposatului autor de SF Ion Hobana, care furase din nimeni altul decât Isaac Asimov.

De data asta, peștele este mai mic, însă plagiază din nimeni altul decât Robert Putnam. Robert Putnam este un foarte mare politolog de la Harvard, iar plagiatorul e Răzvan Cotovelea, care anul trecut, în 2014, a fost “Ministrul Societății Informaționale” (?!!) în guvernul Ponta III. Din 2005 predă la Scoala Nationala de Studii Politice.

Ca să plagiezi din Putnam, trebuie să fii foarte prost sau să nu știi cine e Putnam. Sau (cel mai probabil) și una și alta.

Articolul lui Cotovelea The process of changing the European institutional system – a conceptual approach to the institutions,  publicat în 2014 în Analele Universității din Oradea:

.

și care poate fi citit aici: Anale_2014 este în bună parte plagiat din :

.

Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, de: Robert D. Putnam, Robert Leonardi, Raffaella Y. Nanetti (Princeton University Press, 1993). Un click pe fotografia de mai sus, sau pe titlu, duce la cartea lui Putnam.

La întrebarea: cum a putut  “Ministrul Societății Informaționale” să fure din Putnam fără să se gândească că va fi prins? răspunsurile sunt simple:

“Institutions shape politics. Rules and standard procedures of institutions, leave their mark on the political medium, namely because they structure political behavior. Institutions influence because they give shape to identity, power and strategy.

– Institutions are shaped by history. History matters because of its dependency trail: what happens first (even if somewhat accidentally) influences what will happen later. Individuals can choose their institutions, but cannot chose the circumstances created by them and their choices influence the rules by which their successors will have to choose by.”

Mai departe, Cotovelea preia, rescriind, hălci întregi, practic tot aparatul metodologic al lui Putnam, fără ghilimele, dând însă de data asta o referință bibliografică.

Textul furat e reformulat în engleză, fără ghilimele, pentru a înșela softurile de detectare a plagiatului. Iată astfel ce preia Cotovelea din cartea lui Putnam, începând de la pagina 9, de la understanding the dynamics of institutional performance.

The literature provides three ways of explaining performance (Putnam and Leonardi, 1993: 15-22):

4. The first one focuses on the institutional project. This guidance is a branch of political analysis, risen primarily from the process of constitution conception which is specifical of the nineteenth-century. Considerations on representative government of John Stuart Mill, reflects a confidence of this school of thought in the procedural structured mechanism. Most of Mill’s famous treaty deals with constitutional techniques, and with the discovery of those institutional forms that allow a greater efficiency of a representative government4. This guideline has continued to dominate the performance analysis of a democracy even in the first half of the twentieth century. The collapse of democratic experiments that took place after the first world war and before the 2nd (Italy and Germany), and the immobility of the Third and Fourth French Republic, alongside the greater and greater attention towards social and economic based politics, all this led to a more moderate view on institutional manipulation. A well thought out project does not automatically guarantee performance. However, nowadays, the interest for institutional performance determinants has revived amongst new institutionalism followers as well as between those who wield the ability to put reforms into practice. Those who write constitutions, managerial consultants and advisors attach great importance to project development as part of improving institutional performance. Arturo Israel, specialised in Third World5development, finds it easier to build a street than an organization to take care of that street .
5. A second school of thought which deals with the performance of democratic institutions focuses on socio-economic factors. Sociologists, since Aristotle showed that the success of a democracy depends on social and economic prosperity. Contemporary theorists such as Robert A. Dahl or Seymour Martin Lipset also emphasize on different aspects of modernization (wealth, education, etc.) in their debates on the conditions underlying the stable and efficient democratic governance. An effective democracy is closely linked both in time and in space to modern socio-economic development. Arturo Israel argues that institutional performance improvement is an integral part of modernization (Putnam and Leonardi, 1993: 15-22), as well as Putnam, in his famous How does democracy work, which we mentioned above, observed a striking difference in levels of socio-economic development amongst regions of Italy, this gives us a concrete indication about the complexity of the links that exist between modernity and institutional performance (Putnam, Leonardi and Nanetti, 1993, 45-50).
6. The third way of explaining performance, focuses on socio-cultural factors to explain democratic institutions performance. In The Republic, Plato says that the type of government varies depending on the citizens (Plato, 2005: 251 – 254). More recently, social scientists began to explain variations in national political systems by the differences in the political culture. Almond’s and Verba’s study “Civic Culture” seeks to explain the differences between democratic governments in the United States, Britain, Italy, Mexico and Germany examining attitudes and political orientations gathered under the name of civic culture (Abraham and Sidney, 1989: 3-40). In the American democracy, Tocqueville highlights the link between a company’s moral and political practices. To understand how an institution functions, how different institutions operate in different ways, the researcher must use different techniques. The rigorous field observation and case study used by anthropologists and journalists can and should be borrowed by the aforementioned researcher. These techniques require for the one who uses them to soak in every detail about an institution, to experience its habits and practices, booms and falls. Statistical analysis is as important, because it permits the comparison of several particular cases at once. Also, to unravel the mystery of institutional performance, the past and the various regions that are part of the state should be investigated because we live in a world of constant movement, the forces change, government regimes change regional groupings are created and disappear. Everything is interconnected and every action creates interdependencies. Globalization is the main feature of this century and trends of regionalization is a consequence of it.

 

Aceste trei paragrafe masive, care constituie nucleul articolului, sunt de fapt preluate inabil, rescrise și nedate ca citat, ci ca aparținând logosului lui Cotovelea.

Furând imprudent și neinteligent, se ajunge la comicării: Acolo unde Putnam îl citează pe Tocqueville și scrie:

“Tocqueville highlights the connection between the “mores” of a society and its political practices”,

Putnam dã sursa citatului; Cotovelea scrie:

 In the American democracy, Tocqueville highlights the link between a company’s moral and political practices.

Hoțul român a înlocuit prostește “mores” prin moral, crezând că e același lucru (necunoaștere suficientă a limbii engleze și a istoriei filosofiei și politologiei), dar sursa dată de Cotovelea într-o notă de subsol pentru această perlă rău înțeleasă din Tocqueville este:

http://findarticles.com/p/articles/mi_m1571/is_33_16/ai_65091771/

Să te prăpădești de rîs, nu alta.

Desigur, dacă periem si restul articolului, cu siguranță vom găsi și celelalte surse pe care Cotovelea le-a folosit.

De multe ori, nici nu e nevoie să căutăm. Astfel, o frază în textul lui Cotovelea precum:

European Economic Community (EEC) occurred in the late 1950s as a response to the problems Europe was facing after the Second World War.

este în mod limpede furată de undeva. In primul rând fraza a fost preluată incomplet, căci nu are articol hotărât: THE European Economic Community… Apoi, verbul occurred e pretențios și scos dintr-un cu totul alt context, aruncat acolo de cineva care nu știe bine engleza.

Dar mai ales, întreg acest paragraf care rezumă istoria Uniunii Europene nu are nici un sens acolo, el e limpede pur și simplu aruncat la întâmplare, fără legătură cu restul articolului, separând de fapt două hălci disparate: cea furată din Putnam și cea care urmează după paragraful cu UE, despre cele trei conceptual approaches.

Cât despre nivelul academic, la pagina 30 găsim chiar următoarea notă de subsol:

http://www.wikipedia.org/constructivism

Lămurindu-mă de natura plagiatului, i-am scris acest email :

“Stimate domnule Răzvan Cotovelea,

Descopăr cu surprindere și mâhnire că articolul dumneavoastră :

THE PROCESS OF CHANGING THE EUROPEAN INSTITUTIONAL SYSTEM – A CONCEPTUAL APPROACH TO THE INSTITUTIONS

din Analele Universității din Oradea este în bună parte un plagiat. Ceea ce am găsit este indiscutabil și de nerefutat. Voi cerceta și restul articolului, însă aș dori să vă ofer șansa unei explicații înainte de a revela public faptul.

Vă mulțumesc.

Dan Alexe”

 

Nu mi-a răspuns, dar sunt convins că de la Putnam, căruia de asemenea i-am scris, voi primi un răspuns.

—

Cf. și:

Plagiatorul Ion Hobana – un hoț leneș… sau despre SF-ul românesc și un furt din Isaac Asimov…

si

Cum poți plagia în mod involuntar drama unui gîndac…

Fereastra mea de la stradă…

–
“Home is the place where, when you have to go there,
They have to take you in.”
(Robert Frost, Death of the Hired Man)
—

Mi-au sunat la ușă niște copii monstruoși, cu fețe schimonosite, măști rînjitoare, muci și coarne. Una din fetițe era clar o vrajitoare, căci îndrepta spre mine o mătură nouă, pe care inca se mai vedea o parte din eticheta prețului. Mi-au strigat in cor, scîlcind cuvintele englezești, „trick-o-triiit“!… Aha, Halloween.

Hulitã e aceasta datină americana de pomenirea mortilor, reactivată artificial. Multi o ponegresc doar pentru ca vine din America. Acolo, la americani, vechea sarbatoare celtica a ajuns mai întâi să capete o conotatie sinistra, iar dupa aia una ludic-comerciala. E intr-un fel o paralela exacta a ceea ce au facut americanii cu St. Nicolae – Mos Craciun. Vechi sarbatori europene laicizate, americanizate, si re-exportate inapoi peste ocean.

Azi, in Europa occidentala, pînă si scolile incurajeaza asta, organizand petreceri de Halloween, la care elevii vin mascati. Ba chiar, sinistrul ritual s-a extins și in Europa de Est.

Ceea ce m-a uimit insa cel mai tare a fost prezenta copiilor musulmani in acel grup amenințător care mi-a sunat la usa si care voia bomboane. Locuiesc in Bruxelles intr-un cartier musulman foarte sarac, unde in unele zile văd mai multe femei voalate decât în Kabul. Vinerea si duminica, toata lumea se gătește pentru dus la moschee, tinand sub brat Coranul invelit in basmale curate.

In grupul de cersetori ritualici de dulciuri i-am recunoscut pe aceiasi copii care merg duminica la moschee in costume cu cravata, ceea ce le da uneori un aer usor obscen de insuratoare. De obicei, chiar daca poarta costum, au in picioare papuci, ca sa se descalte mai usor la intrarea moscheii. Vazandu-i insa pe acesti copii musulmani, turci si marocani, pictati ca niste draci si vrajitoare de Halloween, am inteles ca respectiva mascarada este de fapt inocenta.

La urma urmei, copiii fusesera pictati pe fata si ajutați sa-si puna coarne dracesti de catre aceiasi parinti care nu i-ar lasa sa iasa de Craciun si sa cânte colinde cu Mesia. Asa incat le-am umplut buzunarele cu bomboane. Poate totusi au sa vina si de Craciun.

***

Despre o particularitate a cartierului meu turco-marocan și cum copiii si-au gasit de la un timp o distractie cu iz scripturar, furând  scrisorile din cutiile postale ale vecinilor, mai scrisesem aici. Daca le mai si citesc, chicotind aglutinat, e un progres care merita incurajat: inainte, pramatiile dadeau foc cutiilor postale, ceea ce a procopsit cartierul cu o aura de violenta mistica, cel putin printre eurocrati, care nu se aventureaza niciodata pina aici, desi Comisia Europeana e la citeva strazi :

Pe trotuare scripturare…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/07/16/pe-trotuare-scripturare/

si

Elogiul huzurului citadin…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/05/elogiul-huzurului-citadin/

***

Filed under: Babel, Bestiariu, Istoria Șamanismului Românescu, Paraphernalia, Rituri noi

Muhammad Atta, șeful teroriștilor din 9/11.

—

Uneori nespecialiștii dotați cu empatie și har narativ interpretează mai bine întortocheatele arcane ale sufletului teroriștilor islamici decât toți docții islamologi. Asta pentru că teroristul sinucigaș nu o face cel mai adesea din rațiuni teologice, ci pentru că este un ratat social, profesional și afectiv.

Sigur, ca o paranteză, merită amintit că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer odată cu victimele, a fost reactivat în epoca modernă de către anarhiștii ruși și balcanici, iar nu de musulmani. Terorismul modern, ideologic, s-a născut de fapt in Europa, la cumpăna dintre secolele 19-20.

Anarhiștii ruși si cei balcanici, bulgaro-macedoneni, cei din asa-numita Organizație Revoluționară Macedoneană (VMRO) mai cunoscuți si ca komitagi, au asasinat regi si generali, bancheri si oameni politici, ba chiar asasinarea de catre un terorist sârb a arhiducelui austriac Franz Ferdinand a dus la declanșarea Primului Razboi Mondial.

Mai aproape de noi, Brigadele Roșii, în Italia, puteau pretinde că sunt mânate de idealism, de dorința de a crea o societate mai bună, sau chiar o societate perfectă, dar același lucru l-au pretins întotdeauna toți teroriștii. Teroriștii islamici afirmă, de asemenea, că urmăresc să creeze o societate perfectă. In realitate, nimic nu este mai distrugător decât un terorism utopic convins că operează pentru binele viitor al umanității.

Scriitorul britanic Martin Amis a prezentat asta magistral in textul său ficțional Ultimele zile ale lui Muhammad Atta, publicat în revista The New Yorker în 2006. Muhammad Atta era șeful teroriștilor care au pilotat avioanele în atentatele de la New York din septembrie 2001. Martin Amis îl reconstituie ca pe un ratat frustrat, fără viitor, care nici măcar nu era credincios, ci doar voia, precum acel criminal antic ce a incendiat templul lui Artemis de Efes, să comită ceva uriaș, colosal, înainte de moarte.

Tot în 2006 apărea în Germania micul studiu al filosofului și moralistului Hans Magnus Enzensberger: O cercetare despre perdantul radical (Schreckens Männer. Versuch über den radikalen Verlierer, Suhrkamp Verlag, 2006).

Hans Magnus Enzensberger decriptează parcursul teroristului tot din perspectiva ratării în viață și în societate. In loc să se sinucidă, acest ratat ideologizat își propune să ia după el cât mai mulți din semenii săi.

Ideologii distrugerii ajung să convingă populații întregi că sunt perdanți și că restul omenirii e împotriva lor.

Abdelhamid Abaaoud, teroristul belgian organizator al atentatelor de la Paris, mort în asaltul de la Saint-Denis.

—

Perdantul refuză orice discuție în contradictoriu și orice compromis. “Consultarea unei hărți”, spune Hans Magnus Enzensberger, “nu îl putea convinge pe Hitler că o națiune de dimensiuni modeste cum era Germania nu putea învinge întreaga planetă.”

Hitler reușise să-i pe convingă pe germani că sunt cu toții perdanți. Iar la sfârșitul războiului, precum sinucigașii care iau totul cu ei, el ajunsese să spună că “poporul german nu merită să supraviețuiască”. Exact precum teroristul perdant radical, care, știind că viața lui nu valorează nimic, nu prețuiește in nici un fel nici viața celorlalți.

Spre deosebire însă de teroriștii vremurilor trecute, cei islamici trăiesc intr-o societate a spectacolului și au devenit experți cel puțin într-un domeniu: cel al internetului și mediilor de socializare.

Teroriștii islamici sunt însă intorși spre trecut, nu spre viitor. Ranchiuna lor este fără limite. In ultimele patru secole de decădere a islamului, nici o singură invenție importantă nu a fost opera unui musulman. Cum o spunea un autor irakian: “Dacă locomotiva cu aburi ar fi fost inventată de un arab, ea nu s-ar fi construit.”

Hans Magnus Enzensberger conchide însă, optimist, că teroriștii perdanți absoluți nu pot reuși să ne atragă pe toți în deriva lor de frustrați cosmici. Mai degrabă, într-o societate care produce în permanență perdanți radicali, e vorba de o amenințare de fundal cu care va trebui să trăim alături pe vecie.

—

Cf. și:

Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

și

Sunniți – șiiți: două religii diferite…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/06/sunniti-siiti-doua-religii-diferite/

Scrisesem ieri despre un citat din Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-Han) care dezvăluie o totală derivă ocultistă și neștiințifică:

— “În încheierea acestor observaţii, să spunem un cuvînt despre ceea ce s-ar putea numi dimensiunea mitică a istoriei dacilor. Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. în perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară…”

Totul e grotesc si fals aici la Eliade, in fragmentul de mai sus. Totul e inventat. Nu e de mirare că, așa cum o aminteam în treacăt într-un interviu cu Norman Manea (cf. link la sfârșitul textului) Eliade nu mai e citat, ba nici măcar citit astăzi, de antropologi și etnografi. Eliade aparține unei paradigme culturale apuse, cea a comparatismului deseori căznit și fantezist și a erudiției de salon (afară de scurta aventură indiană în tinerețe, lui Eliade, spre deosebire de Lévi-Strauss în Amazonia sau Dumézil în Turcia printre caucazieni, lui Eliade îi lipsea cu totul activitatea de teren).

Așadar, punct cu punct:

— Marte nu era un “zeu-lup” care li s-a transmis dacilor prin cuceritorii romani. Ce spune Eliade este o invenție și o minciună. Marte nu era un “zeu-lup”. Era zeul rãzboiului, desigur, mai ales prin fuzionarea mitologică și culturală, survenită tardiv, cu Ares al grecilor, dar era în egală măsură un zeu agrar. Nimic de-a face cu vreun presupus totem al lupului. In templul său, Marte era reprezentat printr-o lance, unealta războiului prin excelență, obiect strujit de oameni (Cf. Dumézil, blândul protector al lui Eliade, La religion romaine archaique, ch. IV: Mars).

— Lupoaica lui Romulus și Remus: nu i s-a adus vreodată vreun cult. Încă din antichitate se făceau glume deocheate despre cum mama lui Romulus și Remus ar fi fost o prostituată…Căci “lupa“, care e femininul de la “lupus“, într-adevăr, mai e și numele prostituatei de la care avem…”lupanar”.

— Nu, poporul român, la rândul său, nu s-a născut sub semnul lupului, iar lupul este în paralel totemul a numeroase eposuri, de la turci și mongoli la ceceni și la toți acei amerindieni care aveau câte un coiot / coyote ca animal fondator. Legenda cu lupul – totem al dacilor este un mit romantic, întărit abuziv de Eliade, care, deși nelingvist, încerca grotesc și neîndemânatec, să dovedească, prin contorsionate etimologii, că și numele dacilor ar însemna lupii. Nu, dacii nu se identificau cu lupul. Greoaia și fantezista etimologie a lui Eliade despre daoi = lupi nu are nici un sens lingvistic, iar antropologul și istoricul care era ar fi fost obligat să știe că nu a existat niciodată o populație care să-și dea, colectiv, un nume de animal. Ipoteza e grotescă.

— La fel de absurdă e ideea sugerată în ultima frază a lui Eliade că “lupul romano-dacic” (deja un cocktail romantic absurd) a fost reînviat pe aici prin invaziile mongole ale lui Genghis-Han, al cărui totem-lup a restimulat totemul lup daco-roman…

Nu e de mirare că citind asemenea oroare ocultistă experții adevărații în domeniu îl lasă baltă pe Eliade, pierdut în tentativele lui protocroniste de a da o măreție cosmică românilor. Cât despre Zeul-Lup Marte, asemenea afirmații fanteziste ar fi de ajuns pentru a da afară un student de la examen. Eliade inventa însă cu bună știință.

Evident, după postarea mea de ieri, răspunsul unora a fost de a mă trimite prompt la Wikipedia, unde un sub capitol la rubrica Mars (am fost trims la pagina în engleză) spune: “The wild animals most sacred to Mars were the woodpecker, the wolf, and the bear, which in the natural lore of the Romans were said always to inhabit the same foothills and woodlands.” Totul bazat, asa cum grav indică Wikipedia, pe o remarcă a lui Plutarh în Chestiuni Romane 21, din Moralia.

Ei bine, fraza este la rândul ei o exagerare și o invenție a autorului anonim al articolului. Cine își dă osteneala să citească citatul respectiv din Plutarh decoperă că bunul grec nu spune absolut deloc că lupul îi era dedicat sau asociat lui Marte. Povește pur și simplu acolo istoria arhicunoscută cu Romulus-Remus și lupoaica. Plutarh scrie doar că picus, ciocănitoarea, avea o legătură cu Marte și că romanii nu mâncau ciocănitori, un mit etiologic, desigur, căci carnea ciocănitorii nu e oricum de mâncat. Realitatea respectului și a prohibiției culinare vin de la aceea că ciocănitoarea era folosită în divinația augurilor, în ghicitul în zborul păsărilor.

Plutarh nu vorbește însă despre lup. Doar amintește legenda nașterii lui Romulus și Remus, pe care o găsește jenantă și mai degrabă dezgustătoare. Nici un fel de Marte-lup la Plutarh, așadar, referința din Wikipedia e inutilă și deformată, Marte Zeul-Lup e inventat în întregime de Eliade. Nimic nu permite, așadar, o formulă atât de enormă precum ce a lui Eliade: “Zeul-Lup Marte”. Cu mult mai multă justificare am potea vorbi atunci de Zeul-Ciocãnitoare Marte, căci, cum spune Plutarh, ciocănitoarea era cea care întreținea o natură specială cu Zeul.

Marte era de altfel, în egală măsură, un zeu agrar, cum ne-o arată rugăciunile adresate lui țărani, care îl numeau Mars Pater, cum ne informeazã Caton, care, în De Agricultura, ne transmite naivele rugaciuni ale sătenilor și sclavilor către Mars Pater.

O afirmație atât de extravagantă ca a lui Eliade că ar fi existat un Zeu-Lup roman și că lupitudinea lui Marte ar fi fuzionat cu cea a dacilor și s-ar fi prelins vreme de un mileniu, fuzionând apoi cu o nouă lupitudine a mongolilor lui Genghis-Han e total forțată, inventată și presupune un soi de fluid mistic, imagine demnă de romanele de fantezie. Nu e de mirare că în occident nu-l mai citește nimeni azi pe Eliade și că nu e considerat o referință serioasă.

Apoi, ceea ce noi numim lupul dacic era un dragon serpentin, inspirat în mod limpede din arta sciților. Doar o exaltată istoriografie romantică a tras de acolo o întreagă mitologie a lupului, care ar fi fuzionat cu cea a lupoaicei Romei.

Autentice mitologii ale lupului au existat însă și sunt abundent atestate, precum acei luptători frenetici / sau, alternativ făpturi malefice, care la germanici s-au numit oameni-lupi (în engleză: werewolf, unde wer– e corespondentul exact etimologic al latinescului vir = om), sau la ceceni, a căror iconografie a figurat întotdeauna lupul, care apare chiar și astăzi pe steagul Ceceniei. Cecenii chiar consideră, de altfel, că lupul (bworz) este o făptură umană și că că e mândru, drept, violent și implacabil. Legendele care atestă asta sunt nenumărate, întâlnite la multe alte popoare caucaziene, nu însă și la români, care nu au o mitologie a lupului-om războinic.

Steagul Ceceniei de azi cu lupul, bworz.

In schimb, la români, lupul a fost dintotdeauna atât de absent și neutru în folclor și limbă și mitologia populară, încât și atunci când, în contact cu slavii, românii au auzit despre făptura mitologică răufăcătoare vârkolacul (în bulgară вълколак sau върколак, de la вълк / vâlk = lup), românii au preluat termenul fără să priceapă că rădăcina din vârcolac trimite la un lup ( вълк / vâlk = lup) . Invenție totală, așadar, cultul lupului la daci sau la (proto)români. Ca lup, noi l-am avut doar pe cel din Capra cu Trei Iezi.

In concluzie, nu a existat absolut deloc un cult al lupului la romani. Despre Marte am văzut mai sus că e vorba doar de o eroare Wikipedia. Nu am nevoie să aduc bibliografie pentru a sublinia că nu a existat un cult al lupului la Roma, sau un Marte-Lup. Ca și în cazurile cu UFO, Yeti și teleportări, partizanii teoriei fantastice trebuie să aducă dovada materială sau bibliografică. Ea nu există afară de o remarcă fantezistă a lui Eliade.

In sfârșit, despre lupoaica Romei:  în latină, cum am spus, o prostituată era lupa… din noaptea timpurilor… de aici, de la lupa, termenul de lupanar și aluziile obscene că mama lui Romului și Remus nu fusese de fapt o lupoaică (= lupa) ci o prostituată (= lupa) animalizată pentru a da mai multă demnitate legendei, versiune paralelă pe care anticii o cunoșteau.

Ah, și apropo, lovitura de grație: lupoaica cu Romulus și Remus, copiată și de noi în Piața Romană este un fals italian din Renaștere. Despre gemeni se știa că au fost adăugați in sec. 15 sub o statuie etruscă (statuie care oricum n-ar fi avut nimic de-a face cu gemenii Romei sau cu un cult al lupului). Acum, arheologii italieni au stabilit că e o lucrare medievală. Citește linkurile mai departe:

— Rome Icon Actually Younger Than the City

http://news.discovery.com/history/archaeology/she-wolf-rome-icon-120625.htm

— Eliade, legionari, evrei si ceva despre Herta Müller – Interviul meu cu Norman Manea…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/10/10/eliade-legionari-evrei-si-ceva-despre-herta-muller-interviu-cu-norman-manea/

și

— Les trois Grâces – Eliade si calamburul facil…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/07/18/les-trois-graces-eliade-si-calamburul-facil/

—

Acel insuportabil de cool filozof neo-platonic Pseudo-Dionysius Areopagitul (sec. V), a interpretat foarte viclean analogia lui Plotin a sculptorului care scoate frumusețea dintr-un bloc de marmură și a scris despre practica mistică numită “aphairesis”, și anume: sculptorul/misticul/omul cool taie, smulge, ciocănește afară din marmură frumoasa figură pitită înăuntru.

Pentru omul de rând, faurul doar bocănește cu ciocanul.

În realitate, grosolanele și violentele gesturi ale creatorului aparent beat și fără metodă vor scoate frumusețea din amorfa lespede.

Altfel zis, data viitoare când cineva mă va mai critica pentru că par imprevizibil și cu gesturi aiurea, zi după zi, voi spune că nu fac decît să hăcuiesc marmura pentru a scoate frumusețea tupilată în ea.

Motto-ul meu e: Interpelez cotidianul !…

—

That unbearably cool neo-Platonic philosopher Pseudo-Dionysius the Areopagite (5th cent.), interpreted very cleverly Plotinus’s analogy of a sculptor hammering beauty out of a rock and wrote that the mystic practices a sort of “aphairesis”, that is: he strips, or cuts away all the unnecessary stuff from his self in the same way in which a sculptor would cut away shards and slabs out of a marble block to suddenly reveal the beauty of the figure hidden inside.

For the profane, the gestures of the sculptor are meaningless. He just seems to hammer at the stone at random. But his senseless gestures will abstract beauty out of the rock.

So next time someone criticizes me for being lazy and unstructured and seemingly doing meaningless actions with no obvious purpose, day after day, I know what to tell them: my insane gestures cut out slabs from the granite of the day in order to reveal the beauty hidden inside.

Just give me enough time. It’s not for nothing that my motto is : J’interpelle le quotidien!…

Nu știu de ce se hăhăie prostimea că la o mănăstire din Tulcea s-au închinat credincioșii la oase de oi și porci crezând că-s moaște.

Manastirea Celic Dere din Tulcea este loc de pelerinaj pentru mii de romani. Niciunul dintre credinciosii care i-au trecut pragul n-a stiut ca se inchina de fapt la oase de porci si oi, in loc de osemintele sfintilor Epictet si Astion.

Râzând aiurea, punând titluri extravagante precum: “INȘELĂCIUNE!… S-au închinat la oase de porci și oi”, gloata fără credință arată doar dovada neînțelegerii funcționării misticismului si a sacrului, ba chiar dă impresia că ar crede că oarecum ciolanele alea chiar puteau avea o virtute.

E paradoxal să râzi de credincioși că pupă oase false. E ca și cum scepticii ar atribui de fapt o virtute oaselor. De parcă dacă într-adevăr erau acolo hârcile sfinților Epictet si Astion oasele ar fi funcționat mai bine. Sau de parcă restul moaștelor din lume ar fi autentice sau ar avea puteri și o garanție de calitate.

Important în realitate e ce simt profund credincioșii și pelerinii. Este irelevant așadar dacă oasele erau de oaie, porc sau tiranozaur.

E ca în parabola sufi persană, musulmană, în care un imam învățat, îngâmfat prin definiție, ajunge la țară la un derviș sălbatic, cu puteri de vindecare, care-i tămăduia pe schilozi și pătimași pronunțând un talmeș-balbeș din Coran într-o arabă pe care de fapt n-o știa. Oripilat, imamul îl ceartă și-l învață pronunția corectă a versetelor din Coran, iar dervișul, după aceea, când se pune să recite cum trebuie… își pierde puterile…

… căci importantă era credința și lui și a amărâților ce veneau la el, și forța lor de autosugestie, iar nu pronunția corectă.

Așa că puțin contează ce fel de oase erau alea. Cine râde de incident n-a înțeles nimic din funcționarea sacrului.

V-o spune un ateu.
—

Cel (sau cea) care a scris prima oară în glumă “umpic” pentru un pic nu știa probabil că aplică cele mai stricte principii fonologice.

Intr-adevăr, dacă, într-o lume paralelă, româna ar fi fost scrisă în alfabetul sanscrit numit devanagari, un pic nu s-ar fi scris altfel decât umpic, pentru că în realitate așa îl pronunțăm. Unpic, cu -np- e de fapt impronunțabil. Inainte de P în grupuri consonantice pronunțăm automat nazala M: umpic. La fel, înainte de un T sau D nu putem pronunța decât N. De aceea spunem undă, dar cumpăt. Umdă sau cunpăt ar fi imposibile.

Confundăm în general convențiile grafice cu pronunția reală. Citește numele orașului Istanbul și ai să te surprinzi spunând Istambul. NIMENI nu spune IstaNbul.

Grupurile consonantice sunt armonice în toate limbile. De aceea jdemii e corect, dar ejti scris în glumă e imposibil de pronunțat și absurd, căci nu poate fi, fonetic și fonologic, decât ești. Frații Șderi nu e firesc. Nu spunem șder sau jtoarfă, ci jder și ștoarfă. Sunt grupuri consonantice pe care ni le impune aparatul fonator.

Minunatele alfabete indiene (cu toatele sunt vreo două duzini), din care cel mai folosit e devanagari, în care se scriu și azi hindi și nepali și alte limbi locale aplică reguli strict fonologice.

Mai mult, acel M din umpic nici nu ar fi scris, de fapt, pentru că el nu e altceva decât nazalizarea lui U: diferența între upic și ůpic fiind aceea că în ůpic U este nazal. Unde ar fi fost astfel scris, în sanscrită, ůde.

Pentru indienii antici, în ůpic (umpic) și în ůde (unde) avem de fapt același fonem nazal: vocala ů. Vorbitorii îl colorează însă sonor labial (cu buzele) în ůpic (umpic) și dental (cu limba atingând dinții) în ůde (unde).

Unele limbi au ales chiar convenții grafice în care vocala inițială nici măcar nu figurează grafic. Albaneza, de pildă, nu reprezintă niciodată un î nazal inițial. Latinescul imperator, pe care româna îl scrie împărat (fonetic și fonologic [ĩpǝrat], cu un ĩ nazal) e scris în albaneză mbret… dar pronunțat [ ĩmbret ], cu aceeași vocală nazală ĩ ca în română.

La fel, macedoneana și sârba scriu vrv și trg cuvintele pe care noi le-am împrumutat de la ei și le pronunțăm exact la fel, dar le scriem vîrf și tîrg (vârf și târg în stupidele noi convenții de după 1989). Limbile slave au considerat că redarea grafică a acelui î scurt e inutilă, pentru că un cuvânt ca smrt ([smîrt] = moarte) ar fi impronunțabil fără mica vocală î închisă dintre M și R. Dar pentru vorbitorii acelor limbi e inutil să scriem acel î.

După ce li se spune, de mai bine de un secol, că limba lor se scrie fonetic, românii nu-și mai dau seama că scriu folosind niște convenții extrem de artificiale.

De pildă: își… În își avem doar două sunete: vocala î și un ș moale, palatal (care nu este identic cu fonemul ș dur din șatră). La fel în îți, nu avem acolo trei sunete, ci doar două: vocala î și un ț moale, palatal, care e cel din ții. In ții, avem de asemenea doar două sunete: un ț moale, palatal (care nu este identic cu fonemul ț dur din țară) și un i lung: ț’ī.

De aici confuzia grafică între forme verbale atât de diferite precum ieși (imperativul monosilabic = go out !) și ieși (bi-silabic, ie-șì = he went out).

Singura altă limbă care folosește o convenție grafică similară cu a românei și la fel de imperfectă este irlandeza, limbă celtică.

Vorbitorii de irlandeză, călugării aceia copiști care ne-au păstrat manuscrisele latine în Evul Mediu, au decis să reproducă consoanele lor palatale tot alăturându-le grafic un i, ca în românã, numai că irlandeza îl pune în general înainte. Astfel, carne in irlandeză se spune, fonetic [fʲoːlʲ], scris feoil, care sună ca românescul fiori (pluralul de la fior). Diferența, în română, între fior și fiori e doar înmuierea lui R. Sunt două sunete diferite. La singular e un R dur. La plural e un R’ moale. In scris, diferența e redată printr-un I inexistent fonetic.

La fel, irlandeza scrie feoil pentru [fʲoːlʲ], carne, dar genitivul e scris feola, pronunțat  [fʲoːl] cu L dur. A e scris acolo după L doar ca să indice că avem alt fel de L; diferit de cel scris –il în feoil. Exact diferența dintre fiori și fior în românește, însă cu alte convenții grafice.

Iată umpic de relativizare a unor convenții care ni se par prea firești.
—

Intr-o epică înfruntare publică între Georges Bataille și Mircea Eliade (transcrisă într-unul din tomurile Operelor Complete ale lui Bataille), pornograful francez preocupat de sacru îl zăpăcește cu totul pe Eliade, lăsându-l fără argumente, într-o discuție în contradictoriu despre sacru și profan.

Eliade repeta, Dumnezeu știe pentru a câta oară, ideea lui cunoscută cu transcendența divinului și imanența universului material pentru vânătorul preistoric. Cum trăia el în comuniune cu natura care îi era imanentă, temător în același timp de transcendența divinului.

— “Este exact invers”, l-a rușinat calm și convingător Bataille. Divinul îi era de fapt imanent și intim omului preistoric, în vreme ce animalul vânat reprezenta transcendența totală, pentru că îi rămânea etern străin, ostil și incomunicabil, în ciuda faptului că putea fi mâncat sau îl putea mânca pe vânător.

Doar o anecdotă despre cât de simplu e să inversezi total etichetele și despre cum Eliade nu reușea întotdeauna să șarmeze convingător cu construcțiile lui fragile.

Amintesc anecdota pentru că recent, recitind, după un sfert de secol și mai bine, culegerea de conspecte și note de lectură autointitulată generos: Istoria credințelor și ideilor religioase a lui Mircea Eliade, dar și De la Zalmoxis la Genghis-Han, despre care iată un link mai jos, am emis o serie de remarci critice primite cu hăhăit disprețuitor de unii (Teodor Baconschi m-a și blocat nebărbătește pe FB). Ideea era, ca de obice la români: cine ești tu, bă, să-l critici pe Eliade.

De atâția ani de când mă zbat retoric pe internet am devenit imun la sarcasmele și hărțuiala celor care, fără păs pentru frumusețea vorbei în sine sau justețea argumentului  repetă doar: dar cine ești tu, măi Neica Nimeni?

Ei bine, o carte cum e Istoria credințelor și ideilor religioase a lui Mircea Eliade nu va fi niciodată citată serios în studiile academice, întrucât nu e altceva decât o sistematizare a unor ciorne de bibliotecă:

— din religia chineză, Eliade citează masiv și se bazează pe Marcel Granet și Maspero.

— pentru religia romană, pe Grimal și Dumézil

— în partea despre islam, e vorba de Henry Corbin.

— la cabală și iudaism: Gershom Scholem

— pentru tot ce e magie și hermetism în Renaștere, preia din cărțile lui Frances Yates, cercetătoarea din care avea să se inspire masiv și I-P Culianu în Eros și Magie în Renaștere (după cum atât Eliade cât și Culianu s-au mai inspirat pe larg și din Dodds (The Greeks and the Irrational) pentru tot ceea ce Eliade tindea să eticheteze abuziv “șamanism”.

Etc, etc…

Eliade citează deseori cu erori majore, asupra cărora voi reveni. De pildă, acolo unde, în volumul II, în primul capitol despre Islam, insistă, înțelegându-l rău pe Henry Corbin, asupra conceptului de haqiqat care, o spune el repetat, ar fi “Ideea”, concept care nu poate fi decât platonician.

Haqiqat în islam nu este câtuși de puțin “Ideea”, Eliade cade aici pradă fanteziilor prietenului si mentorului cu înclinații spre interpretări ocultiste Henry Corbin. Haqiqat e pur și simplu Adevărul, Adevărul în sens profetic, biblic, iudaic sau coranic, ceea ce e cu totul altceva decât Ideea platoniciană, dacă asta era sugerat. Iar termenul de bază, Ḥaqq, e unul din numele lui Dumnezeu.

Pare o chichiță pentru novice, venind din afară, dar din asemenea aproximări pseudo-enciclopedice s-a creat gloria fugace a lui Eliade, care nu mai poate fi luat azi în serios de nimeni, afară de o oarecare sistematizare a școlilor yoga (învățată de la profesorul lui, Dasgupta).

Ceea ce mai frapează când citim cele trei tomuri este că întreaga bibliografie e în franceză-engleză, cu unele referințe în italiană și germană. Dar Eliade însuși și-ar fi dat seama de eroarea cu haqq și haqiqat dacă ar fi citat în arabă cel puțin fraza celebră a lui Hallâj care sintetizează misticismul musulman și pentru care a fost condamnat la moarte: Ana ‘l-Ḥaqq. Eliade o citează însă doar în traducere: — Je suis la Vérité.

La fel, scriind despre filozofii si misticii musulmani, Eliade nu furnizează informații esențiale, precum de pildã aceea că Rumi, fondatorul dervișilor învârtitori și autorul acelor volume de poezii de amor (printre care cunoscutul Mathnawi de care se pasionează și astăzi sufismul de salon in Occident), scria în persană și că limba lui este esențialmente acel dialect persan numit dari care e și azi limba oficială (alături de paștună) a Afganistanului. De nicăieri nu reiese acolo că Rumi era afgano-persan și că nu a scris în arabă ci în farsi.

Eliade vorbește astfel despre “rolul imens al lui Rumi în reînnoirea Islamului“, dar nu ne spune în ce limbă scria acela.

Mai scrisesem despre niște derive inacceptabile ale lui Eliade:

Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/12/01/mircea-eliade-si-mitologiile-lui-inventate-despre-daci-si-lupi/

Despre limba lui Rumi și despre poezia sufi, iată aici:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Despre sufismul autentic de astăzi, cf. filmul meu Howling for God accesibil online printr-un simplu click pe fotografia de mai jos:

Howling for God

—

Mahomed al II-lea de Veronese

—

Nu ne mai ajunge nația adamică a dacilor… Acum românii au dat și cea mai mare lovitură vreodată Islamului. Vezi titluri cretine prin presă:

“Podul Inalt 1475 – Cea mai mare infrangere din istoria Islamului”

De unde și până unde? Ca să spui “cea mai mare înfrângere”, trebuie să-i vezi și urmările.

A fost o victorie a lui Ștefan, da, dar o bună parte din oastea turcă era compusă din valahi din Muntenia și recruți din Balcani. Urmarea a fost importantă doar pentru Moldova: un răgaz de un an până la o nouă invazie turcă condusă chiar de sultanul Mahomed al II-lea, o înfrângere totală a moldovenilor (Valea Albă) și pierderea ieșirii la mare. Nimic de-a face cu o învingere a Islamului. Absolut nimic comparabil, ca urmări pentru Islam, cu un eveniment cum fusese căderea Ierusalimului în fața cruciaților, sau cum avea să fie victoria navală apuseană de la Lepanto, care a pus capăt hegemoniei turcești în Mediterana.

In realitate, cea mai mare înfrângere din istoria Islamului avusese loc de multă vreme. E vorba de asediul și distrugerea Bagdadului, în 1258, de către mongolii budiști și animiști și creștini nestorieni ai lui Hulagu.

Acel eveniment catastrofal a destabilizat și distrus definitiv unitatea Islamului, punând capăt dinastiei califilor Abasizi, descendenți din Mahomed, ai cărei supraviețuitori au fugit în Egipt.

Asta a permis ca trei secole mai târziu alți nomazi din Asia, turcii osmanlîi, nație străină arabilor, dar convertită la Islam, să confiște titlul de Calif, după cucerirea Egiptului.

In 1517, sultanul turc Selim, fără nici o legătură cu arabii sau cu linia de sânge a lui Mahomed, s-a autoproclamat Calif, iar de atunci impostorii de sultani turci au fost automat Califi.

Patru secole mai târziu, un alt turc, Mustafa Kemal (Atatürk), militar ateu și francmason, avea să anuleze definitiv funcția de Calif al Islamului, exilându-l pe nevolnicul ultim deținător al titlului, uzurpat de multe secole, Abdülmecid II.

Incepând de atunci, nici o unitate nu mai este posibilă în Islamul sunnit (în război permanent, de altfel, cu Islamul șiit, care e practic o altă religie) și nici o autoritate centrală nu va mai putea fi restabilită, făcând ca Islamul sunnit să rămână pe vecie spart în structuri naționale, sau regionale, sau locale, exact precum protestantismul.

Această fărâmițare de nereparat a Islamului de astăzi nu ar fi fost posibilă dacă mongolii, în 1258, nu măcelăreau întreaga familie a Califilor Abasizi, distrugând și sediul puterii Islamului care fusese Bagdadul lui Harun al-Rașid.

Comparată cu așa catastrofă, cu efecte majore încă și azi, o mică înfrângere prin Moldova, în vremea gloriosului sultan turc Mahomed al II-lea, apare ca un accident de campanie și nici pe departe “cea mai mare infrangere din istoria Islamului”.

Mahomed al II-lea, de altfel, putea să-și permită o pauză. La urma urmei, el era cuceritorul Constantinopolelui, cea mai mare înfrângere a creștinismului.
—

Cf. și:

— Scrisoarea lui Mahomed către Împăratul Heraclius al Bizanțului…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/03/scrisoarea-lui-mahomed-catre-imparatul-heraclius-al-bizantului/

și

— Occident vs. Islam: progresul prin încălcarea poruncilor sacre

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-poruncilor-sacre/

— Sunniți – șiiți: două religii diferite…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/04/06/sunniti-siiti-doua-religii-diferite/

— “De la vax la Mahomed” … să rîdem cu experții români în islam…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/13/de-la-vax-la-mahomed-sa-ridem-cu-expertii-romani-in-islam/

Iată mai jos 6 min. de peliculă brută, rough footage, needitată, extrasă din ce am filmat în pelerinajul pe care l-am făcut de Paşti 2011 la Muntele Athos cu Gigi Becali.

Am filmat ascensiunea noastră a muntelui, cu alai de călugări și 14 măgăruși cu merinde, în ideea de a face un film, care încă nu și-a găsit forma.

A ieșit în schimb de acolo ideea cărții Dacopatia și alte rătăciri românești.

————————

Acum, întrebarea care se pune din start este: cum îl filmezi pe Becali?

Spuneam și în Dacopatie: pentru că l-am cunoscut în circumstanţe atât de intime şi am dormit pe munte în aceeaşi firidă cu el, pot spune cu tărie că Becali nu e nici prost şi nici nebun. Becali pur şi simplu nu intră în asemenea categorii, e dincolo de astea, aşa cum supraomul nietzschean e dincolo de bine şi de rău. Credinţa lui nici măcar nu poate fi ridiculizată, pentru că e fără cute şi asperităţi. Becali se închina şi plânge la icoane fără ostentaţie; a spune „ca un copil” nu e nici măcar o metaforă. Fiind o asemenea combinaţie de transparenţă primejdioasă şi imprevizibilitate opulentă, Becali e util făcându-i pe ceilalţi să îşi reveleze substanţa prin el.

Doar cadrajul brut, fără estetism, fără căutare, cu sunet nefiltrat și păstrând imperfecțiunile camerei mutate din loc în loc ne pot furniza autenticitatea personajului. Trebuie evitată orice ameliorare a imaginii și orice mizanscenă a personajelor (lucruri, de altfel, pe care le-am văzut de prea multe ori în documentare pretins antropologice). Filmul antropologic autentic știe că manipularea începe de la montaj.

Scriam în Dacopatie:
Părintele Ouzo tocmai își încheiase expozeul, rezumându-i lui Gigi Becali principiile dacopatiei, și anume că dacii au fost o națiune paradisiacă, supra-umană, putem spune, da: chiar o altă specie. Ei au inventat tot ce era de inventat pe planetă, ba chiar specia umană s-a născut în Dacia. Romania de azi a fost focarul spiritual al planetei. Analizele genetice vor arăta că ne tragem din acei strămoși mitici, care s-au prelins în noi.

Ascultând despre daci, acolo sus la Athos, în vârful Sfântului Munte, chincit turceşte şi tăind cartofi cu un cuţitoi de vânătoare, supărat pe oboseala celor târâți după el și nepăsător la ticăloasele închipuiri de coşmar antic ce se iţeau din pădure cu punctualitate enervantă, aşa grăit-a Becali:

– “Mi-a zis mie Domnul: “Băi, când pleci la drum să ai grijă să nu pleci cu proşti… De fapt… ăăă… poţi de fapt să mergi şi cu proşti, dar să ai grijă să controlezi tu situaţia”. Aşa mi-a zis mie Domnul. Când pleci cu proşti, trebuie să-i spui la deştept… ăăă… la prost, tot ce să facă. Trebuie să-i dai mură-n gură la prost. Aia-i.”

Toţi călugării care, în picioare împrejurul lui, îl priveau respectuos cum mănâncă cartofi, au zâmbit supus-angelic.

Iată așadar 6 min. de peliculă brută, rough footage, needitată, în care Becali pronunță respectivele invective:
.

.
Am filmat, urcând muntele cu Becali, scene ce-ar putea fi calificate drept suprarealiste, dacă termenul nu s-ar fi demonetizat atâta: Becali dormind bosumflat în iarbă, păzit de călugări cu expresii extatice; Gigi urcând abrupt prin zăpadă în fruntea unui convoi de 14 măgăruşi încărcaţi cu merinde pentru schimnicii din vârf de munte (totul plătit de el, desigur); Becali conducând slujba de Paşti noaptea, într-o chilie alpină, în vreme ce afară viscoleşte la 2.000 de metri deasupra mării; Becali căutând să cumpere o chilie în ruine pe o jumătate de milion de euro şi chibzuind cu voce tare că:

„Grecii ăştia, le dai cât îţi cer, başca nişte sute de mii în plus, şi îţi vând şi chiliile. Le dai bani şi cumperi tot muntele. Greci, ce vrei!…”

Dar, după ce a acceptat de la bun început ideea documentarului despre el, lăsându-mă să filmez ce pofteam, Becali a devenit de-a lungul anevoioasei noastre ascensiuni tot mai distant, iar în cele din urmă ostil faţă de mine.

Motivul? Memoria lui funcţionează imprevizibil şi pe termen foarte scurt, iar după câteva zile n-a mai ştiut cine sunt. Mă confunda – aşa-i venise deodată – cu un alt regizor român, care îl intervievase pentru un documentar despre noii îmbogăţiţi, lui Becali neplăcându-i deloc rezultatul. Cu toate că eu nu semăn cu acel om, de care de altfel Becali s-a lăsat filmat, n-am reuşit să-l conving că nu sunt eu acela. Uitase numele omului, oricum, dar brusc mi-a aruncat, sumbru: „M-ai făcut de râs în filmul ăla”.

Mai multe, si despre dacopatie și despre Becali în cartea mea Dacopatia si alte rătăciri românești. Deocamdată, caut să dau filmului o formă pe măsura personajelor.

Cf. și:

Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/08/02/filmul-antropologic-intalnirea-cu-salbaticii-si-o-manipulare-rusinoasa/

Photo: Chechen woman dancing with rebel fighter

I filmed the following female sufi ceremony in Chechnya, on the eve of the first Russian invasion.

The women are performing a zikr (dhikr), a Sufi mystical ceremony. By chanting certain formulas and controlling their respiration, the women can achieve collective trance,  fana’ (nirvana in Buddhism). These women are part of the Kunta Haji tariqa (a Sufi brotherhood/sisterhood), which in its turn is simply the local, Chechen version of the Qadiriya brotherhood, known all over the Muslim world.

In the traditional Chechen sufi Islam, women have a right to the sacred. Men are not allowed to watch or take part (don’t ask me how I pulled it off) in the ceremony. As can be seen, they wait outside, in the courtyard.

The final sequence, ending on the blinding white of a soldier’s light reflector shows the atmosphere of Grozny by night on the eve of the first Russian invasion.
————

About Chechen sufism, much more here (in Romanian):
——————–
Am filmat ceremonia asta mistică într-o confrerie de femei-sufi în Cecenia, cu puțin înainte prima invazie rusească, acum două decenii.

Exercițiul lor colectiv de transă se numște un zikr (dhikr). Incantând anumite formule, prin controlul respirației, dervișele pot atinge transa și ceea ce se numește fana’ (nirvana in budism). Femeile astea fac parte din confreria Kunta Haji, varianta cecenă a confreriei sufi Qadiriya, cunoscută în întreaga lume musulmană.

In islamul cecen tradițional, de factură sufi, femeile aplică aceleași tehnici ale extazului ca și bărbații. Bărbații nu au de altfel voie să asiste la ceremoniile lor (nu mă întrebați cum am ajuns să filmez). Cum se vede, ei așteaptă afară, în curte.

Secvența finală, pe care o închei elegant pe reflectorul soldatului de pe tanc, arată atmosfera nocrutnă din Groznîi în ajunul invaziei rusești.

—————–
Despre Sufismul cecen, mai multe aici:

O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/

.

Am dat întâmplător peste un foarte frumos exemplu de post-gonzo journalism cultural… Am vrea mai mult din ăsta.

E textul următor, acest mini-reportaj de Codruța Simina și Bianca Felseghi, dureros în sobrietatea lui masochistă, despre Nicolae Breban sosit la Cluj pe 11 martie într-o conferință literară de o pompozitate vulgară atroce.

Textul lor, pentru a cărui scriere au suferit stoic, mergând cuminte și încrezător la mincinosul eveniment, se numește:

Academicianul Nicolae Breban: “Și astfel am ajuns la mine însumi”

https://pressone.ro/academicianul-nicolae-breban-si-astfel-am-ajuns-la-mine-insumi/

Acum, pentru a situa în căpșoarele vide (deși largi) ale noii generații: cine este Nicolae Breban?

Nicolae Breban este un turnător securist al vechiului regim, securist și sinecurist, autor al câtorva din cele mai de necitit texte literare ale regimului ceaușist.

Iată, pentru a-l situa, o conversație telefonică de atunci, in illo tempore:

Breban : Servim cultura şi ţara!

Gen. Pleşiţă: Aşa este, tovarăşe Breban, era vorba să-mi dai un nume.

Breban: Da, da, exact. Îl am lângă mine. Aveţi o memorie excepţională. Se cheamă aşa: doamna Dora Maria Călinescu, care a depus pe data de vineri-4 februarie, la sectorul 1, la miliţia asta din colţ cu Ipătescu, pentru America.

Gen. Pleşiţă: Da, da. Da, e de fapt mama lui Matei.

Breban: Da, scrieţi şi numele: mama lui Matei Călinescu, că e anexată şi o invitaţie a lui Matei, care e profesor la Universitatea Indiana, Indiana.

Gen. Pleşiţă: Da, e-n regulă. O găsesc, dau telefon.

Breban: Pentru asta eu vă mulţumesc în special, tovarăşe general.

Gen. Pleşiţă: N-aveţi de ce. Vă răspund şi eu ca dumneavoastră: servim ţara (amuzament).

(cf.: http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/breban-ii–turna–direct-la-plesita-pe-paul-goma–monica-lovinescu-si-dumitru-Ţepeneag-221766  )

—

Ce fac aceste două jurnaliste, Codruța Simina și Bianca Felseghi, aici este să aplice o critică sănătoasă, ludică, cum nu se mai face la noi de decenii încoace. Suntem înconjurați de orori pe care n-avem voie să le criticăm decât prin circumvoluțiuni decente…

Aaaah, ce departe e timpul când Arthur Cravan, acel geniu al criticii literare si artistice, care pe deasupra mai era si boxer, modificase definitiv canoanele bunei-creșteri literare scriind, prin 1915, despre expoziția pictoritei minore (si iubita lui Apollinaire) Marie Laurencin: “Uite una care ar avea nevoie sa îi ridici fusta și să i-o pui masiv… poate ar picta mai bine, proasta.”

Sigur, Apollinaire a vrut sa-l provoace la duel, șabada. Dar Apollinaire, e știut, n-avea umor.

Despre Gide, pe care l-a intervievat pentru efemera lui revistă, Arthur Cravan a scris în prezentarea interviului: “omuleț mătrețos cu mâini albe, de loază moale”… André Breton avea să scrie ulterior că Gide nu și-a mai revenit niciodată după publicarea acelui interviu… pretențiosul.

Asemenea formule admirabile, care rezuma o întreaga exegeză estetică, nu pot insa fi transportate in alt context când nu ai talent si scrii la comanda.

Sau, cum zicea Eugen Ionescu pe când mai scria românește:

“Arghezi înjurã, românul înjurã, deci Arghezi e român. Românul e poet, Arghezi e român, deci Arghezi e poet.
Mircea Eliade este uneori inteligent, dar ce încredere se poate avea in sensibilitatea acestui tînãr?”… etc, etc…

(Eugen Ionescu, in sănătosul volumaș de demolare a literaturii române intitulat simplu: NU (1934)…

Drobul de Paște nu se face fără prapuri, fără membrana aceea, pielița din burta mielului care învăluie stomacul și intestinele, peritoneul.

Acum, toate dicționarele romanești, fără excepție, s-au lasat întotdeauna inșelate de o omofonie cu slavonul prapor, steag, drapel. Ceva logică ar fi fost acolo, aparent, desi nu foarte convingător,  deoarece pielița respectivă, prapurii, poate fi văzută, forțând analogia, ca un stindard… dar nimeni n-a stat să chibzuiască la ceva atat de mărunt.

De unde vin prapurii mielului ni se revelează însă imediat dacă luam ca sursă a prapurilor grecescul prapides, membrană, diafragmă.

Prapides, prapuri. Un plural și in romană (pentru pielița din burta mielului cel mai adesea se folosește pluralul), care nu se explică deloc plecând de la slavonescul prapor, steag.

Prapides, in greacă, e un termen plurifunctional care desemnează încă din antichitate diafragma, măruntaiele dar și inima și sufletul.

Că e vorba de o simplă omofonie o vedem de altfel în folosirea ezitantă a pluralului. Când e vorba de steaguri, limba veche folosea pluralul prapurile, nu prapurii, cum sunt cei ai mielului.

La fel, a rămâne cu falsa etimologie din slavonă nu ne explică de ce vulgar, argotic, prapur desemnează și vaginul, ca în: “a sparge prapurele” cuiva.

Prapis (πραπίς) există încă de la Homer, iar pentru antici, dată fiind nesiguranța în legătură cu sediul, cu vizuina sufletului, prapis putea desemna atât mațele cât și inima sau sufletul însuși, putând fi folosit ca sinonim pentru ψυχή.

Eschil îl folosește în sensul de inimă; la Euripide, prapis e locul în care e tupilată inteligența umană. Intotdeauna, la toți autorii, prapis / prapides e folosit metaforic, sensul de bază rămânând cel de mațe, măruntaie.

Dată fiind influența bizantină asupra creștinilor romanofoni balcanici, e ușor de văzut cum prapis /prapides putea da prapuri… membrana din mațele mielului, dar și vaginul (“a sparge prapurele”). Nici o legătură, așadar, altfel decât omofonia, cu praporul, steagul slavonesc… care la rândul lui ar putea deriva, independent, din greacă cu sens mult mai restrâns. Etimologia lui slavonă nu e limpede.

Pentru greci, eul interior, ego, nu era altceva decât eul organic: sufletul era o adunătură de mațe: prapis / prapides. Știind așadar că mielul e un simbol cristic (Mântuitorul e Mielul, întrucât s-a jertfit pentru noi), prapurii cu care învelim drobul capătă deja o dimensiune mistică și metafizică: mâncând drob, consumăm sufletul Domnului.

Zilele trecute, slujba de priveghi pentru mama în biserica aceea din Buzău a curs foarte frumos și neteatral, popii oficiind netulburați, deși fuseseră anunțați că noi suntem atei în familie și că facem acum priveghi și înmormântare, cu sacerdoți nepompoși și răbdători, doar pentru că mama ar fi dorit-o.

La ieșire, pe trepte, unul din preoți s-a oprit și mi-a spus zâmbind:

— “Astăzi v-a murit mama.”

— “Nu astăzi, ieri”, l-am corectat nedumerit.

Cum mă examina, surâzând blând, am înlemnit pricepând deodată că el îmi cita de fapt din prefața lui Radu Paraschivescu a cărții mele Miros de roșcată amară. Scrie acolo Paraschivescu:

“ Prima mea amintire cu Dan Alexe scoate capul din anul când satisfăceam stagiul militar, pe când el, mizerabilul, nu ne satisfăcea defel. Îl văd că se apropie cu un aer de inocenţă adamică, îşi împlântă ochii în ai mei şi-mi declară fără inflexiuni în glas:

— Astăzi a murit mama.

Dau să-l consolez, dar ceva mă opreşte. Nu pare dărâmat, deşi e la vârsta la care un atare necaz sapă adânc. Mă căznesc să respir normal, iar el adaugă:

— Sau poate ieri. Nu mai ţin minte.

Hotărât lucru, ceva e în neregulă aici. Habar n-are pe ce lume trăieşte, bietul băiat. Dar cum naiba o fi trecut de vizita medicală de la comisariatul militar? Însă chiar în secunda când mă decid să îngân o formulă de condoleanţe, mă graţiază cu un surâs de carnasieră sătulă:

— Aşa începe Străinul lui Camus…”

— “Da, v-am citit cartea”, mi-a confirmat surâzând tânărul preot.

— “Și nu v-au scandalizat cele de acolo?”

— “Lumea aceasta e un perpetuu scandal”, mi-a aruncat, ca formulă de despărțire, părintele.

Atâta naturalețe m-a lăsat gânditor. Nu suficient ca să trec la credință, dar îndeajuns ca să admir un om tânăr atât de abil.

Iar coliva era delicioasă.

Fotografiile și clipurile video din text sunt ale mele, captate de-a lungul anilor în Turcia, Balcani și Caucaz.

Sufismul balcanic

PS.  Nu creștinismul ne-a salvat de islam

După atâția ani de ignorare distantă, am zis să merg și eu la restaurantul lui Mircea Dinescu, în centrul vechi din București, crâșma cu nume furat obraznic din Cioran, Lacrimi și Sfinți.

Am mers în trei, subit, fără nici un fel de pregătire socio-afectivă, demersul fiind următorul: oricât de mult l-am detesta pe tristul lacheu al lui Vântu, fost poet, Mircea Dinescu, dacă găsim că e foarte bun să scriem că e foarte bun, iar dacă e foarte prost să scriem că e foarte prost. În realitate nu e nici una nici alta.

Sigur, Dinescu, cu traiectoria lui încâlcită, e un personaj ciudat și trist. Poet de care se îndrăgosteau toate liceenele în vremea lui Caușescu (Proprietarul de poduri), a apărut la revoluție dând ochii peste cap în FSN, iar după aia a devenit argatul lui SO Vântu și proprietarul unui debarcader la o moșie pe Dunăre. Și-a făcut restaurant în București cu nume luat din Cioran. Dar și Gérard Depardieu are restaurant și podgorii. Hai să vedem cum e la Dinescu.

Mai întâi, din start, primirea nu e prietenoasă. Aici însă, după ce ne-am așezat, am avut o lungă discuție între noi trei, cobaii vizitatori, eu argumentând că bieții chelneri, toți tineri, băieți și fete, sunt atât de dresați și obișnuiți cu aroganța posacă a parveniților bucureșteni încât a te arăta arogant și posac este pentru ei un semn de normalitate liniștitoare.

În realitate, a merge la un restaurant necunoscut în București e ca un blind date. Atmosfera și contactul sunt artificiale din start, dar după un timp vă obișnuiți, iar dacă sunt afinități poate chiar faceți glume.

Aici gluma a fost când după primul rând de țuici ca aperitiv chelnerul ne-a spus că nu mai este. A spus-o atât de convingător că am avut un moment de panică. De fapt mai era, dar el primește un punct suplimentar pentru modul sever și convingător în care a spus-o, la fel cum dăm note bune decorului (kitsch minimalist de bun gust, cu berze și porci din Lego pe pereți) și numelor mâncărurilor, de genul: Barza torturată (mulțumesc Mirela).

Acum, pentru a nu detalia culinar prea mult, să spunem din start că Lacrimi și Sfinți nu se compară cu Zexe. Ce surprinde la crâșma lui Dinescu este că deși mâncărurile propuse sunt îndrăznețe și ar merita încurajate, ele sunt cam toate fade.

Piftia de cocoș, de pildă. Bună, dar fără un pic de usturoi (am cerut noi câțiva căței de usturoi, iar chelnerul ne-a adus, e drept).

Platoul de mezeluri luate ca antreu era de asemenea bun, dar fad. Aici trebuie să te întrebi ce se întâmplă cu furnizorii, căci mezelurile alea nu sunt fabricate de restaurantul lui Dinescu. Cum poți să faci cârnați picanți nepicanți și caltaboșul bun dar fără gust? Mister.

Salata de boeuf = da, bunuță. Și un antreu cald excepțional: brânză telemea in foi de viță picante. 16 lei – trei bucăți, chiar și acum mă gândesc la ele. Alea merită deplasarea.

Vinul alb a fost un dezastru. Am comandat doar vinul lui Dinescu, desigur, doar de pe podgoria lui. Am insistat să fie un alb sec. Chelnerul a recomandat o tămâioasă care s-a dovedit demi-sec spre demi-dulce. Chiar ne-am certat un pic, noi trei, exploratorii, dacă e demi-sec sau demi-dulce, dar nu era oricum de băut. L-m lăsat așa, ba chiar l-m plătit la urmă și l-am înlocuit printr-un roșu decent, dar scump, tot al lui Dinescu.

Felurile principale? Tigaia cu măruntaie, momițe, creier, nu știu ce (numită Brigada Moravuri) a reușit să fie extraordinar de fadă, uleiaată, fără nici o fantezie. Măcar un pic de sare de-ar fi avut (știu că poți să-i adaugi, da). Somnul cu spanac? La fel de insipid, dar spanacul era bun. Tot așa cârnații de gâscă cu capră și nu mai știu ce… Buni, dar varza fleșcăită și fără gust… Apoi, la un restaurant din ăsta să nu faci tu cafea la ibric? Nu, nu facem cafea la ibric. Păi espresso din ăla cu gust metalic beau oriunde, chiar și în metrou.

Iar vișinata de la urmă a fost doar un sirop infect, cu vagi urme de alcool.

Verdictul, așadar: Lacrimi și sfinți e cu mult sub Zexe. Singura originalitate: telemeaua în foi de viță picante.

Detaliile meniului în poza de mai jos.
.

La Mahala

Calea Rahovei 147-153 (Palatul Bragadiru), București

Carul cu Bere

Str. Stavropoleos 5, București

Restaurant Korean Seoul

Str. Aviator Mircea Zorileanu, Nr.89, Sector 1

China Town

Str. Viitorului 98

Continuând periplul culinar bucureștean, după ce am scris despre restaurantul lui Dinescu și am lăudat Zexe, am mers La Mahala și la două restaurante exotice (chinez si coreean). Mă rog, am mers eu la multe, dar despre astea aleg să scriu acum.

— Carul cu Bere: Moartea finală a fabricii numită Carul cu Bere în București: au introdus sistemul industrial turistico-capitalist cu “două servicii”. Arătarea pulpoasă, dar rea, care te duce la masă și mai că nu-ți ia amprentele și o mostră de ADN, îți aruncă din prag:

— Avem o masă pentru serviciul 1 (unu). Intre orele 18.00 – 20.00.

— Ce inseamnă asta? o întreb fals naiv.

— Inseamnă că trebuie să eliberați masa până la orele 20.00, căci vine serviciul următor de la 20.00 până la orele 22.00.

— Desigur, o mint somptuos. Ce Riesling aveți din crama regală?

Când vine ora plecării, cu a doua sticlă pe jumătate în frapieră, eu nu plec și zac acolo și citesc și mă uit din când în când lăbărțat și rău la suflet la coada de turiști ținuți în frâu de frumoasele fete în costum popular care m-ar asasina, doar că ele nu știu că engleza lor americanizată e ridicolă pentru turiștii britanici.

In engleza din Anglia (spre deosebire de US) “iron” rimează și se pronunță la fel ca atomul, sau molecula, “ion”…

“Ion like a lion in Zion”… Dar du-te și explică-i asta plasatoarei de la Carul cu Bere.

— La Mahala este un alt restaurant care, ca și Zexe, sau cel al lui Dinescu, combină mâncărurile tradiționale cu fantezii fusion, gen spumă de castraveți, și cu un decor drăgălaș (cf. foto mai sus), dar total aiurea. Un zid e pictat cu rune. Pe altul sînt tot felul de satăni și muțunachi. Ansablul e cromatic plăcut, dar scaunele sînt din plastic.

Nu ne interesează ce reviews au ei pe Trip Advisor, asa cã hai să vedem direct.

Primim din partea casei un bol mic cu “icre de pește” total neconvingătoare, mai mult o pastă albă de ceva. Nu conteazã ce fel de ceva.

Luăm ca antreu, printre altele, momițe cu sos de vițel și susnumita spumă de castraveți… 38 de lei.

Am tot spus că văd sumedenie de oameni întregi la minte care confundă momițe și fudulii. Ei bine, fuduliile sînt testiculele de animal, într-adevăr, dar momițele, care nu se mai gãtesc decât în puține locuri la noi, sînt timusul, ganglionii din gîtul vițelului; seamănă cu o bucată de măduvă, au aceeași consistență, si se fac trași la tigaie în unt pînă prind o crustă. Dacă nu-s bine curățați, au salmonelă și poți muri singuratic, în meritate chinuri atroce.

Momițe am luat, așadar, trei bucăți bine trase în tigaie, cu consistență convingătoare, nu prea făcute. Iar spuma de castraveți, care imita un pic bucătăria moleculară, era delicioasă.

Prietenul meu ia pateul de pui care vine într-un borcănel elegant, iar doamna din mijlocul lui un antreu de brânză cu costiță. Bune.

Acum: atitudinea chelnerilor e minunată: nici servili, nici superiori și disprețuitori, răbdători și gata să explice.

Minusuri La Mahala:

Vinul extrem de scump, cea mai ieftină sticlă de rose, la 90 de lei, sosește cu dop de tablă care se deșurubează.

Și, hell !   scaune de plastic?

Au colivă la desert, dar nu am cerut, pentru că aveam parastas a doua zi, cum am spus aici.

FELURILE aici în notă:

Altminteri, pe latura exotică, recomand fără rezerve un restaurant chinezesc și unul coreean:

Cel chinezesc este:

China Town

iar cel coreean e:

Restaurant Korean Seoul,

unde pe lângă felurile de mâncare tradiționale coreene cu amestec de kimchi (varză fermenttă picantă, ingredientul național), primești din partea casei tot felul de gustări delicioase care te umflă și fac să nu mai poți mânca după aia. Prețul e moderat față de cantitate-calitate. Nota e în foto de mai jos, de comparat cu cea de La Mahala.

Acum, ce a fost uimitor a fost că în toate aceste restaurante (mai puțin turisticul Car cu Bere, desigur) am fost singurii clienți. Ne întrebăm cum supraviețuiesc acești antreprenori culinari, mai ales că restaurantul coreean e situat într-o zonă, pe la Aviatorilor, unde nu există pietoni și unde trebuie să te duci cu SUV, sau să faci parte din Parada Armatei ca să ajungi până acolo. “Noaptea se lasă în mahala / Și câinii latră a pustiu”…

 La coreeni…

Cf. și:

Lacrimi și sfinți – după-amiaza unui faun la restaurantul lui Dinescu

https://cabalinkabul.wordpress.com/2017/05/01/lacrimi-si-sfinti-dupa-amiaza-unui-faun-la-restaurantul-lui-dinescu/

Sunt stări din alea difuze pentru care unele limbi au termeni de netradus: dor, saudade, Schadenfreude, dépaysement… Ar trebui găsit un termen și pentru starea de nedumerire de luni dimineața, când nu știi dacă te doare capul, dar te uiți preventiv în dulăpior, unde dai doar de anonime buline îngălbenite, cu irizații, iar examinându-le îți surprinzi un suspin.

Am suspinat, împlântând fierul în priză. Oare am vreo cămașă curată de călcat ca să mă prezint neted, chiar dacă buhăit, în fața lui Tartina Lol ?

Când porți călcat, nu trebuie să te mai scuzi pentru fața boțită. Nici nu-i nevoie, de fapt, să fie spălată, eu știu să calc și cămăși murdare.

Tartina Lol: scriitoare, cântăreață, actriță, răutatea Logosului, spaima Internetului. Pe mine căzuse s-o înregistrez în dimineața aia la studio cu un cântecel de cabaret, pentru nu știu ce casting.

.

In metrou, în picioare, m-am sprijinit grațios de bara verticală, rece, de care mi-am lipit tâmpla cu palpitații. Am examinat mizantropii matinali. Uită-te și la asta cu bascheți fluorescenți. De ce, femeie aproape fără buze, dacă abia că le ai, le mai și strângi într-o linie albă de dispreț doar pentru că ți-am aruncat o privire? Parcă te-aud gândind:

— “A fi frumoasă ca mine e o mare povară. Sunt frumoasă, dar proastă. De ce, doamne, m-ai făcut adorabilă însă cu buze încleștate? Triluri meșteșugite precum Eleanor de Aquitania trebuia să-mi pui pe vârful limbii, ca să pot asasina prin hexametri, nu prin răutate sâsâită… Sau, pe flocoasele pășuni din Lesbos să-mi fi dat să zburd goală, suverană, înălţată peste firea mea proprie… Pe când așa, m-ai învățat, doamne, doar să strâng buzele, ce abia că le am, într-o linie albă de dispreț mimat sub privirea scrutătoare a unui splendid dar cam răvășit bărbat matinal…”

Așa și-a zis, ciudoasă, dușmănoasă… și a coborât, bâțâindu-se, cu bascheții ei fluorescenți, la stația de dinaintea studioului, unde știu că nu sunt sălașuri umane, ci doar birouri, farmacii și cafenele de zi cu vin prost și scump, mâncare la microunde, neon și chelnerițe fără buze ce se visează poetese, sau măcar bine îmbrăcate.

.

La ușa studioului, am examinat butonul soneriei… butonul pe care avea să se pună degetul (pe care-l simțeam tiranic) Tartinei Lol.

Mi-o imaginam deja din poze. O cățea de dreapta, scriitoare feministă la modă, actriță de cabaret, obsedată de piața liberă, profit, cerere și ofertă. Când trăiești cu una ca asta, fiecare din voi lasă lipite, de-a lungul zilei, pe frigider, post-it-uri de-alea colorate cu cheltuielile curente: cât a cumpărat fiecare, pâine, fructe, eventual taxi dacă tu ai insistat ca ea să vină cât mai repede să te regăsească.

Dar… dar… ca să ajungi să te cuplezi cu javra inumană, trebuie să treci de obstacolul soneriei cu fise… Când mergi s-o iei de acasă, la prima întâlnire, descoperi că are contor la sonerie. Dacă suni la ușa ei, îi cheltuiești electricitate. Tu trebuie atunci să plătești – cerere și ofertă, serviciu contra serviciu. Bagi o fisă și suni.

Așa că, în prima seară, în fața ușii ei, trebuie deja să vâri un ban. Pe lângă o fantă de-asta hămesită, Margaret Thatcher era o bacantă. Asemenea creaturi există, da. Pupatul lor transformă oamenii în contabili haini.

.

Chiar atunci a sunat, când eu cogitam cu mâna pe clanță pe dinăuntru. Am deschis și iat-o: glamoroasă și șleampătă, gura ei, deja înfiorătoare în poze, și mai mare în realitate. Rochița de Betty Boop lăsa să i se vadă genunchii ca niște chifle.

— Deci mor de nervi, nu poți să faci un pas afară că se iau de tine toți libidinoșii. Vă curg balele după femei, tataie, potoliți-vă.

Mă pregătisem să-i dau un Like mental, dar a început cu “deci”: tralala… Deci nu. Nu suport frazele care încep cu deci. In decii decilor.

— Băi, frate, mi-a strigat, intrând și aruncându-și sacul, de unde ieșiți, obsedaților?

Aruncând o privire scurtă împrejur, s-a tolănit pe canapea.

— Stai să răspund pe Facebook la o pizdă proastă care s-a luat de mine.

A început să bată rapid în telefon cu degetele mari, lingându-și buzele și silabisind:

— “Băi co-to-roa-nțo, tu n-ai citit nici o pagină de mine și-ți dai cu părerea de stil și scris? Când ești în călduri… ăăă… când ești în călduri stai dracului în casă si folosește coada măturii, dar cu moderație, disperato, că n-o să mai ai pe ce zbura după aia.”

A apăsat mulțumită un buton.

— Așa. I-am dat-o. Labagiță moartă. Muieri care fac labă necreativă.

M-a examinat.

— Am venit îmbrăcată, că-n orașul ăsta de libidinoși nu se poate altfel, chiar dacă ești la volan, dar uite că și tu ești singur. Mă rog, invitația era frumoasă.

— Ce invitație? am bâguit.

—Le déjeuner sur l’herbe… N-ai zis așa? Doar că am venit îmbrăcată.

Ahhh… Brusc mi-am amintit de pictura aia franțuzească, Dejunul în iarbă, cu o femeie bondoacă goală și doi bărbați îmbrăcați care mănâncă și sporovăiesc pe o poiană. În ajun, îi trimisesem un mesaj care spunea ceva gen “Tartina Lol, te aștept mâine și poate o să mergem la iarbă”… sau cam așa.

— Ah, nu, i-am spus confuz. Voiam să zic că la prânz, după ce te înregistrez și înainte să montăm, o să mergem să mâncăm aici aproape la o terasă cu verdeață.

— Bun, hai să-ți dau un autograf și să-ncepem.

— Pe ce să-mi dai autograf?

— Pe Maștera Manole. N-o ai aici?

Drace, mi-am amintit că așa se numea cartea ei.

— Ai citit-o, nu? m-a întrebat tăios, bănuitoare.

Nu m-am priceput să mint.

— N-am avut timp, i-am spus zâmbind larg.

— Maștera Manole a ieșit acum un an, mi-a sâsâit șerpește. Am să te pedepsesc, moșulică. Ce fel de slipi porți?

.

Aaah, cuvântul de ură al zilei: slipi… La plural, “slipii”, da. Mi se încrâncenează pielea ca la câinii turbați când aud că cineva spune ”slipi”… E chiar mai rău decât ”deci”. In general, dacă omul cu slipi ar fi de față, in genunchi de preferință, mi-ar veni sa-l bat cu salbaticie, pocnindu-l cu tastatura peste gură si răcnindu-i: “De ce spui, tîmpitule, “slipi”? De ce? De ce?… si sa-i infund mausul in cel mai apropiat orificiu, cãznindu-l până i se obliterează din creier odioasa vocabulă.

Așa răzbunător sînt uneori pe călăii limbii. Dar cu Tartina n-am zis nimic. A îndreptat telefonul spre mine:

— Arată slipii, a ordonat. Dup-aia ne-apucăm de treabă.

Am oftat, am desfăcut doi nasturi și am coborât pantalonul câțiva centimetri. A chicotit rea și mi-a făcut o poză.

— Slipi de bunicuț. Ia să vedem ce-ai compus.

— N-am compus nimic, i-am spus. Facem doar o probă pentru un casting. Ai să cânți un standard de cabaret.

— Cum n-ai compus nimic? a pronunțat cu buze rele. Ce facem noi aici, karaoke?

— Ascultă, nu știu ce aranjamente ai tu cu patronul, dar pentru un casting eu îți dau să cânți un standard. Fiind de cabaret, cred că ți-ar prinde bine unul cu Liza Minnelli. Uite versurile aici, hai s-o ascultăm.

Cum tăcea îmbufnată, i-am pus piesa.

— O știu, mi-a aruncat acru. Dă-ncoace.

.

A luat foile și s-a prelins în cabină. Separat de ea prin ecranul gros, mi-am pus căștile și am deschis microfoanele.

Și-a pus și ea căștile, fixându-mă în ochi din acvariu.

Am apăsat butonul:

— Probă, am pronunțat.

— Te fut. Nu te mai holba la mine, că nu-ți iese, băiețică.

— Parcă-mi spuneai tataie.

— Când v-apucă bâțâiala din șolduri vă arătați toți băieței, chiar dacă sunteți buni de reanimare, ca tine. Chiar așa, câți ani ai, moșule? Păi tu te dai la mine, boșorogule?

Cum mă uitam la ea cu gura căscată a urmat rapid, enervată crescendo:

— Ce te uiți așa pofticios? Ești culmea. Măi pulică, tu să nu te dai la mine. Bă sulă, tu nu confunda autoarea cu naratoarea și cu personajul. Credeți toți că dacă scriu povești erotice mă trag așa ca la tomberon, doar că m-ai invitat tu la tăvăleală-n iarbă? Ha? De ce? Fiindcă scriu texte erotice?

A făcut o pauză.

— Plus că nu le-ai citit.

Și-a aranjat hârtiile pe stativ. Am pornit muzica, iar ea, după ce a dat de câteva ori din cap, fund și picior, a-nceput să lălăie pisicit.

Cânta împingând și tremurând din coapse, languros, mângâindu-se pe piept, făcând rotocoale cu limba.

Când și-a ridicat ochii din hârtii, fixându-mă prin sticlă, ținea vârful limbii proptit în cerul gurii și bărbia întinsă în fața, cu buzele lăbărțate și multă umezeală gâlgâitoare înăuntru.

Am închis butoanele, cu gâtul sec și presimțirea unui dezastru.

— Hai să mâncăm, am reușit să pronunț. Mergem la iarbă, unde ți-am promis, și edităm sunetul după aia.

.

La terasă, rumegând gânduri negre, așteptând-o să se întoarcă de la toaletă, m-am uitat la cuplurile de la mese și descurajarea mi s-a adâncit.

Nu înțeleg cum poate o femeie aparent normal constituită să ia masa cu un individ care mănâncă și îi vorbește fără să-și scoată urechelnița aia de receptor telefonic ce aduce cu un trabuc permanent vârât în tuba auditivă. O palmă bine administrată i-ar înfige-o definitiv în trompa lui Eustachio.

Am înlemnit când meniul mi l-a întins frumoasa din metrou, care avea acum șorț de chelneriță peste bascheții fosforescenți.

M-am uitat la ea, încercând să ies din coșmar. Da, măi, splendoareo, am trăit eoni împreună, n-am fost demn de tine, dar mi-ai șters gura la beție. Doamne, câte vieți comprimate pot trăi într-o zi. Asta-i femeia pentru care aș abandona pe loc tot, cu care-aș fugi în Patagonia. La o fermă de-aia neproductivă, cu castraveți bio în spirală și roșii meschine, de nemâncat.

.

Chiar atunci, însă, a reapărut Tartina Lol. Am simțit-o până să mă întorc, pentru că-și dăduse cu parfum la toaletă și valul m-a lovit din spate. O duhoare de sudoare dulceagă și bețișoare de mirodenii ca alea pe care le aprind proastele fără imaginație când te-au tras în vizuina lor fermentată.

S-a trântit pe scaun în fața mea și a aruncat o privire circulară.

— Unde m-ai adus, la clubul libidinoșilor?

A luat meniul, dar se uita peste el la omul cu urechelnița în tuba auditivă.

— Deci băi, nu-mi vine să cred, se binoclează unul la mine, uite ăla cu pizda aia proastă la masă, mor. Du-te și-ntreabă-l ce vrea.

Cum tăceam și mă concentram în meniu mi-a tras un pantof în gleznă.

— Du-te și fute-i un cap în gură, ăla care se chiorăște la mine. Dacă vrea un autograf, adu-l încoace.

.

Chelnerița fluorescentă rămăsese lângă noi cu ochii mari.

Tartina Lol a examinat-o și a întrebat-o:

— Ce stai cu gura deschisă, vrei ceva în ea?

Frumoasa a întors spatele și a pornit spre bucătărie.

— Pizdă proastă, a mormăit Tartina întorcându-se în meniu.

L-a răsfoit încruntată. Cu burta strânsă și piele de găină am întrebat-o:

— Ce iei? Ai găsit ceva?

—  Ce pula mea sã gãsesc? N-au nimic ca lumea.

— Dar ție ce-ţi place sã mãnânci?

— Ei… îmi place… Imi place și mie… Mâncare bunã, ca lumea… Ciorbiţã… Sau sushi. Voiam sushi. Știi faza cu moldoveanca la sushi?

Mi-a aruncat o privire, așteptând, serioasă. Am scuturat din cap că nu știu.

— Șini sushi? Nu știi? Așa întreabă moldoveanca când aude de sushi. Adică: cine suge… Nu te-ai prins?

Am mimat un râs care, din câte am văzut de departe în ochii frumoasei chelnerițe, care nu se mai apropia, trebuie să fi semănat cu o grimasă de durere.

— N-au nimic ca lumea, a conchis Tartina, aruncând meniul pe masă. Mulțumesc, nu mai venisem de mult la Casa Armatei. Hai să montăm.

Ne-am ridicat și am ieșit de la terasă, eu simțindu-mi spinarea perforată de întreg sarcasmul universului.

.

In studio, am reaprins totul și m-am așezat la computer, trăgându-i și ei un scaun lângă mine. Nu s-a așezat, a rămas în picioare în spatele meu. Valurile grafice ale sunetului s-au întins șerpuit pe ecran. Am apăsat play…

Suna și mai miorlăit și fals așa, ieșind din difuzor. Tartina s-a aplecat spre urechea mea:

— Mmm… a gângurit. Cum vine vocea aici, ce sexy, mamă.

Și-a lipit globurile în spinarea mea, iar eu i le-am simțit moi, odorante, și mi s-au încrâncenat porii.

— Ai cămașa necălcată, a murmurat apreciativ.

Mi-a vârât mâna sub cămașă, în vreme ce vocea ei lălăia spre noi din computer.

— Aici trebuie un filtru, mi-a șoptit. Bagă un filtru… Hm? Bagi filtru?

Pe piept, sub cămașă, degetele ei mi-au atins sfârcurile, moment în care am sărit în picioare și am împins-o.

— Măi, Tartina, dă-o-ncolo, am bâguit.

S-a tras înapoi ca arsă.

— Băi boșorogule, tu ești normal?

Ne priveam incordați, strângând pumnii, amândoi gâfâind.

— Dar la mine te-ai gândit? a răcnit ea la mine. Ha? Numa așa, că ți se scoală ție, da? Asta pentru tine e ok, da? Ți se scoală, hai ne futem, dar la mine te-ai gândit, animalule?

Și-a luat sacul, tremurând.

— Morții mă-tii de hodorog, să vezi tu ce-ți fac.

.

La metrou, unde am ajuns ca beat, era să intru în vagon, când am văzut că frumoasa chelneriță era înăuntru, sprijinită de bară, privindu-mă de departe cu un dispreț fără nume. Am renunțat și m-am lăsat să cad pe-o bancă, așteptând trenul următor.
 Cât așteptam, am scos telefonul și m-am uitat pe FB, cu certitudinea catastrofei…

Eram etalat acolo, pe pagina mea de FB, în poza cu tag pe figură, pantalonii un pic în vine și slipul la vedere, figură tâmpă, iar textul spunea:

“Scârboșenia pământului”…

… după care în câteva fraze Tartina Lol informa planeta întreagă cum a venit ea la studio, cum eu îi trimisesem un mesaj obscen în care o invitam la tăvăleală în iarbă, pe care ea nu-l înțelesese, crezând naiv că-i vorba de-o aluzie la o pictură franceză, iar la studio am vrut să-i arăt mătărânga, ca un moș libidinos ce sunt.

Postarea avea deja vreo mie de like-uri și era inutil s-o mai șterg. Intre metro și casă, m-am tot izbit în oameni urmărind în telefon cum creștea numărul like-urilor disprețuitoare secundă după secundă și cum pe pagina ei se acumulau comentariile indignate și compătimitoare.

.

Acasă, cum am intrat, am avut un moment de calm nefiresc, bâjbâind în beznă și simțind că e neobișnuit de cald…

Am aprins… și am văzut fierul de călcat rămas de dimineață în priză, vertical, fumegând, trosnind rar și sec din încheieturi…

Universul e bine rânduit uneori.

—

— “Mâine e ziua ta, o să mergem la balet experimental”, mi-a aruncat, înspăimântându-mă, Macha. “O să-l vedem și pe Walter. Spectacolul e concepția lui.”

Doamne, balet! cum să-i spun lui Macha că n-am fost niciodată la balet, că nu suport, că-s reacționar, că despre balet am doar fantasme de coapse umede, vulve strivite sub tutu (cum numesc francezii combinezonul ăla strâns), și subsuori mirosind a ceapă puțin fermentată?

M-am lăsat însă târât, căci Macha nu glumea cu cultura și nu voiam să primejduiesc precarul echilibru erotic pe care-l găsisem cu ea. Mă plictisea, e drept, cum aștepta, previzibil, s-o pocnesc și s-o trag de păr și s-o strâng de gât până devenea stacojie, dar avea un fel de-a strânge mușchii vulvei, ca și cum o mână fermă te prindea acolo, încât uneori mă întrebam dacă nu e de fapt un automat, un ciborg cu un omuleț pitit înauntru. Precum femeia robot din acel roman tulburător care e Viitoarea Evă a lui Villiers de l’Isle-Adam (1886), o femeie mecanică atât de abil finisată, încât păcălește pe toată lumea. Te aștepți ca înăuntru să fie un pitic care te strânge când intri în ea.

— “Fă pe mine”, horcăia Macha. “Scuipă-mă. Vreau să fiu otreapa ta.”

Și mă strângea.

E drept, romanul acela e splendid, ciboarga se dovedește un companion perfect… până când începe, treptat, să capete apucături de femeie adevărată.

La început e minunată: are o splendidă piele sintetică, sub care simți carne caldă și sportivă, vorbește de pe niște discuri fine, gravate, ce i se învârt în pieptul delicat și care funcționează ca un tonomat miniatură și se preface că mănâncă și bea, alimentele mestecate fiind strânse într-un săculeț pitit în pântecul plat. Acumulează limbaj din ce în ce mai complex și perfecționat. Face amor cu nesaț convingător, altfel zis prezintă nurii și toate calitățile unei femei de vis, ireale… până în ziua când… când eroul o scoate la un restaurant select, iar ea îl cicălește brusc pentru că el termină toată sticla de vin. La plecare, enervat, el golește ultimul fund de pahar, iar ea îi aruncă:

– „Nu bea ca disperatul”, îi zice acru. “Mai lasă puțin în pahar“… „Vrei să creadă chelnerii că suntem niște sărăntoci, sau prost crescuți?“

La teatru, când s-a ridicat cortina, câțiva bărbați în tricouri strânse și indispensabili și vreo două femei, desculțe ca și ei, zăceau unul peste altul, morman de mădulare.

— “Cel de dedesubt e Walter”, mi-a șoptit, abia audibil, Macha.

Tăcerea era totală în sală. Cei de pe scenă nu mișcau. Incet, lent, am întins mâna și i-am băgat-o în chiloți, dar Macha m-a respins supărată, profilul fără buze, într-atât le strângea dezaprobator.

Am încercat iar, dar tăcerea era atât de mare încât se auzea fâșâitul mâinii mele pe stofă. M-am temut că dacă reușesc s-o ating unde voiam o să se audă și clipocitul.

Pe scenă, după lungi minute, morții nedansatori au îneput să se întindă și să caște zgomotos.

— “Se trezesc”, i-am suflat lui Macha.

A dat din cap scurt, enervată, nu știu de ce.

Cel indicat ca fiind Walter s-a ridicat pe un sunet de flaut care a piuit de undeva si a început să facă din umeri și genunchi ca o păpușă dezarticulată.

Fața lui Macha se iluminase, buzele i se umflaseră și erau deodată umede, parcă date cu sclipici.

— “Tu te-ai tras cu ăsta”? am întrebat-o bănuitor, ridicând sever vocea.

S-a întors spre mine brusc și mi-a sâsâit veninos:

— Șșșș !…

Pe scenă se ridicaseră acum toți și bâțâiau făcând din mâini unii spre alții. I-am examinat gânditor.

— “Incetează”, mi-a sâsâit iar Macha.

— “Ce să încetez?”, m-am întors mirat spre ea.

— “E tare enervant cum îți scarpini bărbia. Ești neras și se aude.”

— Șșșș !… a făcut cineva din spate.

— “Sunt neras și se aude?” am întrebat incredul.

— Șșșș !… a făcut Macha.

Am pocnit-o de jos în sus sub bărbie și a scos un guițat înăbușit, semn că-și mușcase limba.

Am așteptat-o în hol, între cele două uși mari, privind dreapta-stânga spre toate cuplurile care curgeau spre ieșire comentând extatic, dar nu am văzut-o. În sală, niște ouvreuze strângeau cioturi de bilete între scaune.

— “Mai e vreo ieșire?” am întrebat stupid.

— “Doar cea a artiștilor, în spate” mi-au spus obosite.

Walter, Walter… Acasă, m-am strâns cât am putut de tare, ca o menghină, dar nu era la fel.

—

Tot auzim de la țuțiști despre filozofia lui Țuțea.

Țuțiștii vizavi de Țuțea sunt ca baba murdară pe picioare a lui Țuțea în fața icoanei.

La fel cum baba nu înțelege nimic din ce vede dar se salvează prin credință oarbă, la fel țuțiștii se fuțesc prin țuțeală oarbă fără să înțeleagă ce citesc, diferența majoră fiind că în cazul lor nu e de fapt mare lucru de înțeles

Fie următorul citat lipsit de orice sens din Țuțea pe care și-l postează țuțiștii unii altora:

— “Libertatea nu poate fi gândită decât dogmatic, potrivit cu doctrina creştină, care este religia libertăţii. Omul este liber să participe sau nu la actul mântuirii sale. Această libertate o oferă catolicismul şi ortodoxia.
Protestanţii situează omul sub semnul predestinării. Ei se situează, hegelian vorbind, înaintea apariţiei zeului, care însemnează lumină raţională opusă destinului orb.”
– (Petre Tutea)

Iată… Țuțea bate câmpii acolo repetând fără sens și aiurea banalități de la cursul despre Hegel urmat de el în tinerețe, dar vai de urmele lăsate în mintea murdară pe picioare a nătângilor pe care el îi face “popor de idioți”:

Astfel, nu există la Hegel nici o “apariție a zeului” în sensul sugerat de Țuțea. Ceea ce s-ar putea aproximativ numi “apariție” la Hegel e de fapt traducerea (cu multe precauții) a doi termeni diferiți: Schein și Erscheinung.

Nici unul din ele, nici Schein nici Erscheinung, nu presupune vreo apariție a unui zeu care ar fi existat anterior, căci “apariția” la Hegel nu are de-a face cu temporalitatea ci cu percepția.

E vorba de “apariție” în sensul de ceva care îți “a-pare”, altfel zis îți pare într-un anume fel: “Es scheint mir“, sau “mir scheint” = mi se pare. De aici, de la scheinen – noțiunea hegelianã de Schein, care “apare”, in sensul cã se opune esenței. Apariția completă merge astfel dincolo de Schein și este numitã Erscheinung. Ea nu implică vreo credință religioasă a privitorului.

Etimologia lui Schein si scheinen este, desigur, aceeași cu cea a englezescului to shine (Eternal sunshine of the floppy mind…), cu diferența că în cazul minții țuțiștilor a fi spotless e departe de a fi un compliment.

.
Ințelegea Țuțea din Hegel cât înțelegea și din democrație.
—

Despre Tutea “bătrânul habotnic cu verbul dezlânat” :

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/03/prizonierii-lui-petre-tutea-batranul-habotnic-cu-verbul-dezlanat/

Din nou despre Radu Gyr si obscenitatea poeziei patriotice

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/12/09/din-nou-despre-radu-gyr-si-obscenitatea-poeziei-patriotice/

Nae Ionescu: un “cabotin superior”, “un sofist balcanic”…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/23/nae-ionescu-un-cabotin-superior-un-sofist-balcanic/

Și despre proclamarea Statului Legionar “prin grația lui Dumnezeu și voința națională”, cu documentul semnat de regele Mihai ;i Antonescu:

La vânătoare de atei…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/04/20/la-vanatoare-de-atei/

Încep cronica printr-o mărturisire: am vrut să văd filmul ăsta (care va ieși abia pe 30 noiembrie) al Ancăi Damian (pe un scenariu scris împreună cu Lia Bugnar) nu pentru că a primit premiul de regie (total meritat, cum aveam să descopăr rapid) la festivalul de la Varșovia și încă un premiu la Madrid, ci pentru că are Kabul în titlu și citisem că prima parte se petrece în Afganistan.

Da, îmi stă Kabulul la inimă, așa cum îmi stau la inimă rigoarea estetică sau cea documentaristică. Acolo, în Afganistan, unde am trăit trei ani și am predat jurnalismul, mi-am făcut filmul documentar Cabală la Kabul și tot acolo se petrec principalele povestiri din volumul meu Miros de roșcată amară (Humanitas 2014).

Așa de mult țin la rigoarea documentării, încât am refuzat, de pildă, să trec mai departe de prima pagină a unui roman al acelui scriitor algerian la modă, Yasmina Khadra (pseudonim, e un bărbat de fapt și scrie în franceză) care se petrece în Kabul, unde scriitorul nu a mers niciodată, așa că el descrie intrarea în oraș ca trecând printre palmieri. Pardon, Monsieur? Palmieri în Kabul? Nu cresc acolo, suntem în Asia Centrală, iar Kabulul se întinde pe un platou muntos la aproape 2.000 metri altitudine, orientalistule de salon.

Totul era a priori împotriva acestui film românesc, Moon Hotel Kabul: scepticismul meu, sătul fiind de atâtea improvizații cinematografice cu fond orientalist, ba chiar simțind oboseală vizavi de noul val românesc (în care de fapt acest film nu se înscrie), precum și iritare față de un actor hipermediatizat dar care, am să spun din start, este unul din cei mai lemnoși și terni și lipsiți de nuanță din România: Florin Piersic Jr.

Da… În filmul de față, acest cabotin posac e un jurnalist trimis în Afganistan, iar ea (Ofelia Popii) este traducătoare pe lângă trupele române. Au o noapte de amor la hotel în care el se comportă ca un porc narcisist plictisit, după care el se întoarce în țară iar ea, care rămâne acolo, e asasinată în hotelul din Kabul. În România, el încearcă să o reconstituie (și să se găsească pe sine), mergând în satul ei, rămânând la înmormântarea ei și încercând să recreeze moarta: o persoană simplă, directă, pe care el a ignorat-o, deși ea i s-a oferit, onest, o noapte, fără să-i ceară nimic, iar el n-a priceput ce rar e să întâlnești asemenea ființe. Așa că, paradoxal, Florin Piersic Jr. e de fapt magic în filmul ăsta, pentru că avem aici cazul perfect în care pentru un actor monoton și narcisist și plin de sine s-a găsit exact rolul care i se potrivește.

Am început să văd filmul, așadar, cu teamă, descoperind din primele minute, cum speram să nu, lungi planuri cu Florin Piersic Jr. care merge, mănâncă, respiră, privește împrejur prin Kabul, iar la hotel se uită la porno etc.

Mi-am spus cu satisfacție răutăcioasă: poftim scene și secvențe înnebunitor de lungi… dar deodată m-am oprit, în momentul în care am simțit că ele dau ritmul filmului, care nu are de fapt nimic de-a face cu Kabulul sau Afganistanul.

Am descoperit deodată un scenariu epurat, simplu, linear în sensul cel mai bun de ligne claire. Nimic de-a face cu noul val alde Mungiu, Puiu sau Porumboiu.

Fără intelectualisme afișate, necăutând să recurgă la exotism inutil, filmul e înșelător de simplu. E filmat fără efecte inutile, evitând stilul de documentar al noului val românesc cu camera la umăr, muzica e discretă și se face uitată, așa cum trebuie să fie cu o muzică de film autentic. Am tot vorbit despre sunet și muzică în filme: în mod paradoxal, muzica unui film e perfectă atunci când nu o remarci și nu-ți amintești de ea, când se amestecă atât de armonios cu imaginile și narațiunea și dialogurile că te poți întreba după aceea: — Filmul ăsta chiar a avut muzică?

Adevarata muzică de film, cea magistrală, autentică, este:

—  1:  fie cea de care ne amintim extatic pentru că se lipea perfect pe acțiune si narațiunea vizuală si o îmbogățea (cele cateva măsuri de contrabas din Jaws/Fălci care anunță apropierea rechinului; muzica din Nașul sau cea din The Sting (Cacealmaua) care a readus in actualitate ragtime și pe Scott Joplin.

— 2: sau muzica de care nu ne amintim absolut deloc. Acea muzică atât de bine croită de compozitori antrenați special pentru cinema și care au stat lipiți de montajul cvazi-final al filmului. Moon Hotel Kabul intră în cazul ăsta.

Actorii (am zis mai sus despre cum rolul i se potrivește minunat lui Florin Piersic Jr., care altminteri ar fi fost insuportabil) sunt de o foarte mare naturalețe. Rodica Negrea, mama moartei, joacă durerea înspăimântător de convingător, ba chiar și rolul de camee al unei prostituate (Ilona Brezoianu) culeasă în ploaie pe marginea șoselei aduce o notă de naturalețe în drumul spre regăsire al personajului, care conduce un dric Mercedes (firma La Ilie) până în satul moartei.

Acum, sunt și mici scăpări logice în scenariu. E, de pildă, neverosimil ca personajul să nu fi copiat în computer conținutul acelui memory stick pe care i-l strecoară viitoarea moartă în trusa de toaletă la hotelul din Kabul. Are acolo informații ultrasecrete pe care el nu le copiază undeva, ci doar umblă cu stick-ul ăla în buzunar.

Dincolo de astea, însă, e la prima vedere un scenariu de manual. Eram convins că cele două scriitoare, Anca Damian (regizoarea, de la a cărei idee inițială pleacă filmul) și Lia Bugnar (autoarea efectivă a scenariului), s-au căznit foarte mult pe studiile lui Syd Field într-ale screenwriting, structura filmului fiind “ca la manual” în sensul cel mai bun. În structura de trei acte a lui Syd Field se recomandă plasarea întorsăturilor în cele mai strategice puncte ale narațiunii. Astfel, la încheierea actului I, pe la minutul 29, personajul Piersic descoperă memory stick-ul lăsat de moartă: GONG! Intrăm în actul doi, cursa eroului spre înzdrăvenire. Iar la jumătatea exactă a filmului, el ajunge în sat la mama moartei, unde începe procesul lui  de reconstruire afectivă.

În realitate, Lia Bugnar scrie instinctiv, cum m-a asigurat, fără manual, urmând linia dialogurilor și evoluția logică a personajelor.

Lia Bugnar: — Scriu foarte rar film, mă țin de teatrul meu, măcar stiu că mă fac de rîs pe mâna mea, daca e. De film ma feresc ca de ciumă, refuz să intru acolo sau, dacă în cîteva cazuri am scris, am făcut-o cu clauză in contract să nu apar pe generic. Moon Hotel Kabul e însă filmul in care mi s-a respectat cel mai mult scenariul. Despre scrisul ca la manual habar n-am, chiar n-am citit niciodata nimic care sa-mi dezvaluie vreo taina a scrisului (nici de teatru, nici de scenariu de film), eu scriu cum ma taie capul, ba chiar, pentru ca nu-mi place sa scriu nici n-o lungesc prea mult. O frază cheamă pe alta, o secvență o cheamă pe urmatoarea, eu asa functionez si singura miza pe care o am in timp ce scriu este sa nu ma plictisesc, sa ma surprind, sa scriu altceva decit m-as astepta să scriu.

În ciuda unor stângăcii poate inevitabile și a unor scene inutil de lungi, filmul funcționează perfect odată intrat în ritm, ba chiar și secvența onirică cu nunta sub ploaie prin care trece personajul, lent, cu dricul nocturn, e acceptată de spectator fără a avea nimic baroc exagerat, ca la Kusturica.

Iar lovitura de teatru spre final a apariției preotului e atât de bine adusă, încât până și mie, ateul, mi-a stors lacrimi, ceea ce nu pot să consider decât drept o mare performanță cinematografică.

Dan Alexe: De ce ai ales Kabul pentru locul în care are loc declicul dramei? De ce Afganistan si nu Kosovo, care ar fi fost mai la îndemână și mai familiar spectatorilor?

.

Anca Damian (regizoarea): Ei bine, am fost la Kabul și mi-am dat seama că amestecul acela de fascinație și frică nu poate fi experimentat in Europa, nici macar in Balcani.

Dan Alexe: Cum te situezi vizavi de mult discutatul “Nou Val” românesc?

.

Anca Damian: Eu nu am facut niciodata filme in stilistica lui Cristi Puiu – pe care-l admir imens, si nu am considerat niciodata ca estetica de care sunt atrasa e cea a unui grup. In animații am creat o estetica si un limbaj care mi-au adus recunoaterea internationala. In filmele cu actori, am incercat să spun povestea cat mai simplu, probabil ca aici inca nu m-am simtit suficient de libera sa îmi creez o estetică proprie.  Cred ca abia acum sunt pregatita sa-mi definesc identitatea vizuala, ceea ce in animatie am făcut chiar de la primul film.

Pe Ofelia Popii, care  joacă personajul traducătoarea asasinate am întrebat-o:

Dan Alexe.: Cum abordezi un asemenea personaj, precum în cazul de față, traducătoarea, personaj foarte puțin prezent în film, doar trei scene, ba chiar într-una este moartă, reușind însă să faci în așa fel încât persoana ei domină întregul film?

Ofelia Popii.: Am construit-o încetul cu încetul, din picături, prin mici detalii care sunt descoperite de-a lungul filmului. Ideea era că ea ajută la construirea personajului principal, cel care suferă după moartă.

Am întrebat-o și pe Ilona Brezoianu, care joacă rolul prostituatei din marginea drumului:

DA: — Rolul tău e mic, dar aduce o pauză comică într-o atmosferă narativă din ce în ce mai tensionată. Apoi, spectatorul bine-cugetător își spune deodată: stai, nu-i bine să găsesc ceva comic în redarea exploatării sexuale etc. Spune câteva cuvinte despre cum abordezi un așa rol și în fel în calibrezi pe ansamblul scenariului.

IB: — Nu cred ca e vorba de a gasi ceva comic in exploatarea sexuala. Cred ca pur si simplu exista si prostituate care au umor. Practic nu se face haz de meseria ei, ci de cum abordeaza ea meseria asta. Pentru mine nu a fost complicat, eu avand deja o auto-ironie de care ma folosesc zi de zi. Si in plus textul era scris de asa natura, incat doar rostind vorbele alea, iesea ceva ce da o pata de culoare comică filmului.

DA: — Just… Dialogurile sunt extrem de naturale, cel puțin în contextul filmului. Ți se întâmplă să dai de dialoguri lemnoase, nenaturale, pe care ceri să le schimbi, să le modifici? Și care e reacția scenaristului/ei?

IB: — Da. Mi s-a intamplat. Si tot timpul am nimerit oameni deschisi, care iti propuneau chiar ei sa schimbi textul ca sa fie cat mai ”vorbit”. Dar daca nu se poate, n-ai incotro. Respecți textul si incerci sa-l faci al tau indiferent de cum e scris.

DA: — Și asta produce frustrare sau o iei ca pe o provocare? Și stai apoi si tremuri gândindu-te că nu ai nici un control asupra cărei take/priză va fi aleasă la la montaj?

IB: — Eu de obicei evit frustrarile pentru ca ele te impiedica sa creezi. O provocare in schimb poate atrage dupa ea si lucruri extraordinare. Nu tremur, pentru ca am o vorba invatată de la profesorul meu, Adrian Titieni, care spunea “procesul nu succesul”.

.Moon Hotel Kabul: din 30 noiembrie în cinematografe.

.

Cf. și:

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/09/07/ideograme-filmate-si-cutitoaie-inutile-despre-noul-val-cinematografic-romanesc/

Radu Jude: Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari

https://www.vice.com/ro/article/j54gyg/filmul-lui-jude-despre-ipocrizia-romanilor-fata-de-evrei-si-romi

“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/12/21/bacalaureat-mungiu-si-problema-cu-supa-in-filmele-romanesti/

Aurora (Cristi Puiu)

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/

Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene

https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat și

“Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/

yogashchittavrittinirodhah sau, împărțit în cuvinte: yogah citta vrtti nirodhah. Primul verset din Yoga Sutra a lui Patañjali.

Am mai scris că Eliade nu era un lingvist și că, preluând cursul de yoga al profesorului său Dasgupta pentru a-l face cunoscut în Occident, el a făcut, desigur, o solidă operă de popularizare într-un domeniu care fusese până atunci (ba chiar a rămas în bună parte) încărcat de fantasmagorii oculte, însă Eliade a lăsat în același timp deoparte întregul fond de cunoaștere lingvistică ce nu poate fi despărțit de yoga autentică.

Sigur, nu vorbim aici despre îndobitocirea prin yoga, despre care am mai scris, și nici despre toate acele fete drăgălașe și inculte care țin saloane de contorsiuni pe care le numesc yoga (un masaj la un preț decent ar fi mai onest), ci de o înțelegere cât de cât elementară a acestui sistem complet de cunoaștere care nu poate fi despărțit de dimensiunea sa lingvistică. Or, Eliade a lăsat să dăinuie impresia că ar fi acolo cine știe ce vocabular tehnic complex și inaccesibil profanului în absența unei inițieri cvazi-mistice.

Dincolo de legenda autoîntreținută și de poveștile lui erotice când își freca picioarele sub masă cu negresa aia (de față cu părinții ei, care simțeau de fapt totul),  Yoga lui Eliade, care se bazează pe o foarte solidă exegeză, capitol cu capitol, a cărții lui Patañjali Yoga Sutra, nu face decât să reia în detaliu cursul de filozofie indiană al gazdei lui, Dasgupta.

Yoga lui Eliade este așadar extrasă din cursul de filozofie indiană al profesorului Dasgupta. Eliade nu a tradus niciodată nimic din sanskrită, iar puținul timp pe care l-a petrecut acolo, în Bengal, nu i-ar fi permis să aibă o cunoaștere a sistemelor filozofice indiene mai largă de atât: o exegeză a Yoga Sutra a lui Patañjali preluată de la Dasgupta.

Sigur, reproducând în franceză ceea ce Dasgupta preda acolo despre Patañjali, Eliade rămâne solid si inatacabil. Cu cele invățate in tinerețe de la profesorul lui, care lucra pe sursele originale, Eliade a realizat o sinteză convenabilă pentru uzul occidentalilor. Dar a păstrat impresia de opacitate tehnică și lexicală care este înșelătoare.

Vocabularul filozofiei indiene în sanskrită este în realitate extrem de simplu și banal în cadrul limbii aceleia, limbă moartă deja chiar și atunci când scria Patañjali. Destinul sanskritei este direct comparabil cu cel al latinei în Occident. Ca atunci când latina adapta termenii filozofiei grecești folosind cele mai banale cuvinte din vocabularul cotidian, tot așa făcea și sanskrita desemnând prin termeni uzuali conceptele din yoga. Termenul însuși de yoga, indo-european banal, este direct înrudit cu cel de jug, din latinescul jugum, sau din con-jugare și con-jugal, cum am mai arătat-o aici.

Să vedem așadar cum începe Yoga sutra a lui Patañjali:

yogashchittavrittinirodhah

altfel zis, împărțit în cuvinte (textele sanskrite clasice nu împart frazele în cuvinte):

yogah citta vrtti nirodhah

Acesta e preceptul fundamental, la asta se reduce întreaga știință: Yoga este liniștirea (nirodha) vârtejurilor (vrtti) minții (citta).

citta vrtti nirodha = ale minții vârtejuri stăpânite

Totul pare obscur și misterios, iar Eliade și toți ceilalți experți occidentali în yoga au obișnuit întotdeauna să prezinte întreg acest vocabular tehnic ca fiind foarte complex și opac. Nimic mai departe de adevăr. Toți termenii sunt extrem de banali în cadrul limbii sanscrite și un pic de lingvistică permite stăpânirea imediată a vocabularului.

Să luăm doar termenul vrtti, pe care l-am tradus vârtej și care, în funcție de ediții și fantezia traducătorului occidentali poate fi fluctuații, stare, stadiu etc.

Am tradus însă vrtti dinadins vârtej, pentru că exact asta este în sanskrită: ceva care se în-vârte în cap, un vortex de gânduri și stări. Sanskrita este o banală limbă indo-europeană, a cărei structură este imediat accesibilă prin comparație cu latina, greaca, limbile slave, cele germanice etc. Vrtti era pronunțat, de altfel vîrtti, ca în românescul a învârti. E uneori, în texte mai vechi, eronat transcris vritti, pentru că primii sanscritologi occidentali nu înțeleseseră natura lui R inițial semi-vocalic, pe care îl avem și noi în împrumuturile din slavă vârf și târg, de pildă. Vrtti este așadar uneori scris eronat: vritti, dar pronunția era sigur vîrtti, cu un schwa scurt în prima silabă, ca în vrt, vîrt. Vrtti este [vârtti], așadar, de la rădăcina indo-europeană *vrt– = a roti, a întoarce, a în-vârti.

Vrtti e starea aceea mintală în care în-vârți în cap gânduri și stări de nestăpânit. Cele care trebuie puse sub jug = yoga.

Pornind de aici, nu vom mai uita niciodată termenul sanscrit, din yoga (= jug) de vrtti, pentru că e înrudit în mod direct cu latinescul verto (a în=vârti) și cu vortex, vârtej. Vortexul însuși, vârtejul, fiind vrtti, format pe aceeași rădăcină *vrt-.

În limbile germanice, *vrt- a dat, în germană, verbul werden, a deveni. De ce? Pentru că devenirea este o rotație. Ich werde (eu devin) este tot un fel de a te în-vârti. Tot de aici, printr-o alunecare semantică, s-a creat englezescul worth (valoarea), care este și mai vizibilă în slavonescul vred, la origine tot valoare, de unde am luat și noi, prin împrumut, vrednic, a se în-vrednici.

Dar aceeași rădăcină *vrt– a mai dat în slavă și vrsta, un stadiu, o linie sau o limită, de unde am luat noi termenul de vârstă, care reprezintă stadiul în care ai ajuns în viață (ge-worden, în-vârtindu-te), însă și unitatea de măsură, de lungime, din rusă: versta. Sensul de limită sau linie este încă prezent în adjectivul românesc, împrumutat din slavă, vârstat, sau învârstat, în-vârstat, ceva cu linii și cute. Vârstă și verstă sunt așadar același cuvânt, înrudit și cu sanscritul vrtti.

Tot de la *vrt- mai avem, sub formă de plural vechi, sud-slavicul vrata = ușă, poartă. Vrata pentru că ea, ușa, wertet, se învârte.

Jetzt geht’s um die Wurst! În sfârșit, ca o comicăreală, de la aceeași rădăcină care, în latină, ne-a dat, pe lângă verto și vortex, o infinitate de derivați: in-vertit, con-vertit, intro-vertit, mai avem în germană și extraordinarul termen culinar: Wurst ! Wurst, da, pentru că și el e învârtit, chiar când are o vârstă și e lung de o verstă.

Iată așadar că acel misterios vrtti, starea tranzientă pe care o lichidezi prin meditație în yoga, vine de la rădăcina indo-europeană care a dat werden în germană, vrata (plural) ușa în slava de sud (pentru că se în-vârte), verto și vortex în latină, iar de aici românescul a se în-vârti… dar și Wurst și worth. Deja vocabularul sanscrit din yoga nu ne mai pare așa misterios.

Pornind de aici, am putea reduce întreg vocabularul, simplu indo-european, al sanskritei, făcând yoga accesibilă chiar și celui care ar spune, ridicând din umeri: Es ist mir wurst.

Es hat alles ein Ende, nur die Wurst hat zwei.

.

Cf. și:

Cu Sain Zahoor în Pakpattan, Pakistan, 1994